Cartea vietii mele, 6

     Dupa operatia si recuperarea din spital, am revenit la munca. Aveam mari dificultati de deplasare si mergeam ca melcul. Incet, incet am reusit sa-mi mai revin. In concedii m-am dus la recuperare, de cateva ori la Moneasa. Un loc frumos, cu aer foarte curat si imprejurimi incantatoare, daca ai picioare bune de drumetie. Intr-una din vacante, am cunoscut un tanar, care mi-a marturisit ca de cum m-a vazut, i-am taiat rasuflarea. Ne-am imprietenit si am continuat relatia noastra, platonica, inca vreo doi ani. A venit sa ma vada, in Ploiesti. Isi dorea, pur si simplu, sa vada cum este la pat o persoana cu dizabilitate fizica... sau poate ma insel... si pentru ca pe atunci  eram hotarata sa nu cedez decat sotului meu, cu acte, relatia noastra a luat sfarsit. El nu-si dorea casatorie. Oricum nu regret, pentru ca era un om foarte zgarcit. In anul urmator despartirii noastre, a revenit, m-a cautat la servici, dar eu eram in concediu.
     Observati ca, pana acum, in povestea mea, au aparut foarte putin tocmai cei mai apropiati, adica familia? Va intrebati de ce? Uneori ma intreb si eu... acum imi dau seama ca de fapt am fost tot timpul singura, ca prezenta fizica a familiei nu inseamna neaparat si prezenta sufleteasca. Normal mama trebuie sa indrume pasii fiicei, dar mama mea nu a facut-o... mai mult, poate fiind ea insasi lipsita de aceste indrumari (subiecte tabu, la vremea aceea) si trecand prin greutati in prima ei relatie de cuplu, mi-a transmis, poate inconstient, o raceala si aproape o frica de a face ceva "rusinos" pentru ca nu stiam ce reactie va avea.
     Au fost momente care m-au maturizat fara ca eu sa-mi dau seama. Va dau un exemplu: in vara lui '65 eram singura acasa, mama fiind internata in spital. Intr-o zi, simt ca mi se umezesc chilotii. Am crezut ca am scapat putin pipi... dau fuga la baie si... era sange... Nu stiam ce se intampla, aveam doar 11 ani, dar instinctiv m-am gandit ca e ceva normal, o "treaba" a fetelor si am cautat vata si m-am aranjat. La mine ciclul a durat mereu o saptamana, cu mari pierderi de sange. Fiind singura, toata ziua spalam la chiloti. Eram slabita, usor speriata, dar m-am descurcat de una singura. Eram, de acum, domnisoara...Apoi mi-a picat in mana o carte de la fratele meu, despre viata sexuala, pe care am citit-o pe furis, in mare graba, sa nu fiu descoperita. Asta a fost prima mea lectie despre sex, lectie care a fost data uitarii repede. Lectiile de educatie sexuala, din scoala, erau niste farse. Stiam notiunile de baza, dar acum imi dau seama ca daca as fi stiut cu adevarat ce se intampla, s-ar fi intamplat, chiar cu iubitul meu de vis, "nazistul", cum il poreclise o matusa. M-am temut tot timpul ca ceva se va schimba in atitudinea mea, in mersul meu, chiar in forma corpului meu si lumea ar fi stiut ca am "calcat stramb" si as fi fost catalogata intr-un anume fel, poate chiar pedepsita de mama... Niciodata nu m-am temut de tata, numai de reactia mamei. Acum imi dau seama ca atitudinea ei rece, neimplicarea in viata mea intima, a dus la insingurarea mea sufleteasca. Chiar daca la exterior paream si inca par o persoana joviala, deschisa, in mine exista inca o insingurare, o nemultumire generala.
     Mi-a placut de mica sa citesc si acolo, in carti, mi-am gasit repere de urmat, unele de-a dreptul hilare. Tin minte, ca eram prin clasele primare, cand am primit cadou o carte, in care personajul principal era un iepure, de fapt era unicul personaj. Acesta ma invata cum se descurca el, care era cam de aceeasi varsta cu mine, de cand se scoala si pana se culca. Higiena de dimineata, aranjatul patului, micul dejun, scoala, apoi din nou acasa, masa de pranz, lectiile, aranjarea ghiozdanului, a hainelor pentru a doua zi, relaxarea, higiena de seara si culcarea. Lipsea doar rugaciunea, pe care nici mama mea, care este credincioasa, nu m-a invatat. Cu alte cuvinte, am devenit copia acelui iepure si asta mi-a ramas intiparit in memorie si comportament toata viata.
     Poate ca, neregasindu-ma in aceasta lume, am incercat sa ma regasesc in personajele cartilor citite si uneori eram chiar eu acolo... secole diferite, ceea ce ma face, de multe ori, sa ma intreb, daca si alti oameni au trait identic ca mine. Atunci, unde mai este unicitatea omului? Suntem toti copii ale altor oameni, care ne-au precedat? Apropo de unicitate... intr-o zi, eram cu mama, pe langa Tribunal si aud ca ma striga cineva, de cateva ori... ma intorc si vad o doamna care se apropie surazand si ma intreaba cand m-am intors. Vazand mirarea pe chipul meu si-a dat seama ca facuse o confuzie. Totusi numele
era acelasi, figura si chiar handicapul aceleasi. Numai ca cealalta "eu" locuia in Israel, iar eu am o bunica jumatate evreica. Ce spuneti de asta? Ciudat, zic eu... Cum este posibil asa ceva? Suntem identice, chiar si la nume si totusi nu ne leaga nimic.
     In ceea ce priveste sangele meu, in afara de cel evreiesc, mai curge si sange polonez, aroman, ucrainean si bineinteles, majoritar roman. Probabil din aceasta cauza, eu pot trai in orice parte a lumii. Ma simt bine oriunde sunt primita bine si simt energie pozitiva.