In februarie 1961, dupa ce tatal meu a acceptat repartitia unui apartament cu trei camere, la demisol, chiar in centrul Ploiestiului, ne-am mutat, desi inca se lucra la finisaje. Ideea a fost ca fiind la demisol imi va fi mie mai usor, ca nu trebuie sa urc multe trepte. Blocul a fost construit cu detinuti, care au lucrat foarte bine, avand in vedere ca in acele apartamente, aproape in totalitate, urma sa locuiasca militieni si securisti. Doar cateva apartamente au fost repartizate civililor. Nu pot spune ca militienii, sau securistii vecini au fost oameni rai. Cu vecinii se comportau chiar civilizat si erau foarte saritori... in rest numai Dumnezeu stie cum erau. A fost anul schimbarilor majore in viata mea. De acum locuiam intr-un mare oras, orasul natal al mamei mele si din toamna am intrat si la scoala, in clasa a intaia. Scoala era aproape, in cladirea actualului Muzeu de istorie, vis-a-vis de Tribunal. Primele trei clase le-am facut la parterul cladirii, iar clasa a patra in Scoala sportiva, vis-a-vis de Cinema Tineretului. Imi amintesc cu drag de invatatorul meu, domnul Tanasescu, om bland si cu o carisma de bunic. De la domnu invatator am invatat tot ceea ce constituie baza unui copil pentru anii urmatori. Ii pastrez o frumoasa amintire barbatului, aflat in pragul pensionarii, cu chipul bland, rotund la fata ca o paine coapta pe vatra, cu un zambet cald, cu care ne corecta greselile. Dar mai presus de toate, ii port recunostinta ca a fost cel care a pus bazele unei vorbiri corecte a limbii romane.
Iernile aveau un farmec deosebit in acei ani in Ploiesti. Mi-amintesc ca ma asezam in genunchi, pe scaun, la fereastra si admiram florile de gheata de pe geam. In ajunul Craciunului, mergeam in zona Palatului Culturii, unde sunt treptele, in Oraselul Copiilor, sa mananc vata de zahar si sa ma dau in calusei. Bineinteles ca nu ma duceam singura, ma duceau parintii, mai ales tata.
In zilele cand nu eram la scoala, in vacanta de iarna, ma jucam cu Steluta, vecina si colega mea de banca, in si cu zapada. Nu am simtit o clipa ca micile mele neputinte m-ar putea impiedica sa ma joc ca orice copil... si ce frumos era... Ce zi memorabila a fost cand fotograful ziarului "Flamura Prahovei", cu sediul chiar peste drum de apartamentul nostru, a venit la noi in curte, ne-a adunat pe toti copiii, langa un om de zapada si ne-a facut o poza. O pastrez si acum si nu-mi vine sa cred ca eram cea mai inalta din grup, iar acum sunt ca un piticot... Aveam o caciula de blana alba, cu urechi.... eram frumusica foc!
Dupa cativa ani, cand am ajuns in "generala", iernile nu mi s-au mai parut asa de grozave. Drumurile erau troienite cu zapada murdara de la sarea si nisipul imprastiat. Faceam un adevarat efort sa ajung la scoala, desi si aceasta era destul de aproape. Scoala generala am facut-o intr-un adevarat pelerinaj. In clasa a cincea, dupa lacrimi amare varsate, ca nu am prins un loc la clasa de franceza, am invatat in aceeasi cladire ca in "primara", dar la etaj, asta abia din trimestrul al doilea... primul l-am facut la etajul cladirii anexate teatrului, unde era o croitorie. Apoi, clasa a sasea am fost mutati in cladire noua, actuala scoala Sf. Vasile, iar clasa a saptea, din cauza unor colegi mai zurbagii, am fost mutati disciplinar la Liceul Caragiale. Clasa a opta am facut-o din nou la Sf. Vasile. Mai usor, mai greu, au trecut cei patru ani de generala si am ajuns in pragul unei schimbari majore. Trebuia sa ma inscriu pentru admitere la un liceu, si cum cel mai aproape de casa era Liceul Caragiale, acolo mi-am depus actele.
Eu sunt o fire teribil de emotiva, chiar daca de cele mai multe ori acest lucru este imposibil de observat. In ceea ce priveste testele, examenele, sunt o catastrofa... mintea mi se blocheaza, pur si simplu nu mai reactionez, totul se sterge din memorie si rezultatul este, de cele mai multe ori, catastrofal. Deci, am cazut la prima incercare. In acel an, aveam bilet pentru sanatoriul de recuperare din Techirghiol si desi eram foarte necajita si mai trebuia sa mai si invat pentru examenul din toamna, am plecat la tratament. Nimeni nu a aflat ca nu intrasem la liceu, tuturor le spuneam ca am fost admisa.
Am sa fac o paranteza mai mare acum si am sa-i introduc, in filele amintirilor mele, pe cei doi frati. Mama mea, dintr-o relatie anterioara, a mai avut trei copii, doi baieti si o fata. Despre fata aveam sa aflu foarte tarziu, deoarece ea ramasese cu tatal ei, dar baietii au fost fratii mei de la inceput. Ca in povesti, unul era foarte bland si bun, iar celalat iute, invidios si rau. Eu, multi ani am crezut ca ei sunt fratii mei de mama si tata si abia cand a aparut sora mea vitrega am aflat toata povestea. Fratele cel bun se numea Ion, iar cel rau se numeste Cristel. Ion era mai mare ca mine cu patru ani, iar Cristel este mai mare cu sapte ani. Si acum voi inchide aceasta paranteza.
Ion, in anul cand eu cazusem la admitere, era elev la seral la alt liceu, un elev foarte bun si care isi dorea sa devina inginer. Nu stiu exact prin ce imprejurari, cunostea o profesoara care a fost de acord sa ma ajute sa trec examenul de admitere la liceu. Cu acest mic ajutor, am reusit si am fost repartizata intr-o clasa cu elevi cotati mai slabi. Dupa terminarea clasei a noua, a trebuit sa optam pentru ce sectie dorim sa urmam mai departe si desi eram cotati mai slabuti, am fost repartizati in clasele A uman si A real, care s-au dovedit a fi cele mai bune in urmatorii ani.
Chiar din primul an de liceu, am cunoscut ce inseamna o mare tragedie. Ion, era electrician AMC, la rafinaria Brazi. Intr-o zi a facut schimb cu un coleg si a fost trimis sa faca o reparatie. Seful lui l-a asigurat ca instalatia a fost scoasa de sub tensiune, dar in momentul cuplari totul s-a trasformat in iad. El, fiind primul, a primit in plin explozia. A luat foc si aproape ca nu mai era nimic nears pe el. Dupa saisprezece zile de chin pe patul spitalului, inima lui nu a mai rezistat si ne-a parasit. In martie ne planuiseram sa ne serbam impreuna zilele de nastere, eu 16, el 20. Totul a ramas doar un plan, o dorinta. Se spune ca Dumnezeu ii ia mai repede pe cei buni. Nu stiu, dar si acum cred ca a fost o mare nedreptate. Fiind un accident deosebit de grav, tot orasul vorbea despre asta. La inmormantare au fost zeci de oameni... Cata tristete...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu