Sa revin la locul meu de munca. Inca din primele zile, am fost integrata in colectiv, mi-am facut prietene din noile mele colege, care m-au lasat sa execut lucrari si chiar sa le si semnez. Ma simteam apreciata si ma incanta acest lucru, desi ma intrista faptul ca nu primeam nici un ban. Seful imi spunea ca nu are posibilitatea, fonduri sa ma plateasca, dar in acelasi timp angajase alte persoane cu plata. Cele sase luni "de proba" au trecut repede si in sfarsit aveam si eu carte de munca si eram platita.
Dupa cum am mai spus, facusem un curs de stenodactilografie si acest lucru s-a aflat si la Oficiu. Astfel, intr-o zi am fost solicitata sa dactilografiez un document de reabilitare politica a unuia dintre colegii programatori. Bietul om, fiind la o petrecere, in studentie, spusese o gluma care a ajuns la anumite urechi si astfel a fost condamnat si a si executat o pedeapsa in inchisoare. Acum, dupa un anumit numar de ani, avea dreptul la reabilitare politica. Acel document a reprezentat proba mea de indemanare dactilografica, deoarece ceea ce lucram noi, era cu totul altceva.
Zilele treceau usor, fiind un colectiv unit si deja eram in al doila la de servici. Tot timpul, am avut perioade cand corpul meu dadea semne de normalitate, dupa care urmau perioade de slabiciune. Ceea ce m-a afectat si inca ma afecteaza cel mai mult sunt "cazaturile". Genunchii mei fiind foarte slab sustinuti, cedeaza foarte usor si cad "din picioare". Asa ca acum, in al doilea an de serviciu, din cauza acestui inconvenient, m-am hotarat sa-mi mai adaug o problema la cele pe care oricum le aveam. Daca mi-as fi vazut linistita de servici, m-as fi plictisit de atata liniste si bine....
Zis si facut... am plecat cu parinti in Bucuresti sa cautam un medic care sa faca ceva pentru imbunatatirea stabilitatii mele. De la Spitalul Militar am fost trimisa la Spitalul Bagdazar Arsene, la doctorul Panoza. Dupa ce am fost examinata, mi s-a spus ca singura solutie este o operatie de transpozitie de muschi. Mai pe romaneste, sa mi se prinda un capat al unui muschi de pe partea posterioara a piciorului, pe deasupra rotulei. La inceput, operatia se va face pe piciorul stang si dupa recuperare, urma si piciorul drept. Am acceptat imediat, ignoranta de mine... si iata-ma programata. La acea data nu stiam ca de fapt eram un cobai, ca aceasta operatie era prima de acest fel si urma sa fie inclusa in lucrarea de doctorat a medicul chirurg. N-am stiut ce urmari poate avea aceasta interventie si in dorinta mea de a scapa de cazaturi, am acceptat cu ochii inchisi. Dupa operatie, am stat cu piciorul in gips o luna. A fost o luna grea... nu puteam sa ma dau jos din pat, deci totul se petrecea acolo, in pat. Apoi, erau durerile ingrozitoare... Dar am avut si o alinare, adusa de un prieten, judecatorul Marian, care imi telefona des si vorbeam ore, chiar imi canta la chitara si voce... era perioada folk-ului. Dupa o luna de stat in pat, a urmat un alt drum la spital, scoaterea gipsului si am fost lasata acasa pentru sarbatorile de Craciun si anul nou. Apoi am fost din nou internata, la recuperare... mai degraba a fost o perioada de relaxare, ca de recuperat, ce sa mai recuperez... Piciorul imi era intepenit, abia il puteam indoi si imi pierdusem si putina putere pe care o avusesem, in el. Cu fiecare an structura lui s-a schimbat si fiind si mai slab decat inainte, un efort si mai mare i-a revenit piciorului drept. La cea de-a doua operatie nu m-am mai dus. Una imi fusese cu prea plin.
In spital erau multi tineri cu fracturi cervicale, adica erau "legume" si mi-am facut prieteni printre ei. Unul era din Bihor, Viorel, un baiat sensibil, dragalas. Se indragostise de mine, dar mi-am dat seama ca nimic nu era posibil... el nu ma putea ajuta pe mine, iar eu nici atat nu as fi putut face ceva pentru el. Din pacate, fratele lui, un baiat tare cumsecade si cu care probabil m-as fi inteles bine si cred ca ne si potriveam nu a putut sa-mi arate nimic din ceea ce mi s-a parut ca simte pentru mine. Ar fi fost o cruzime din partea noastra sa-l facem pe Viorel sa sufere mai mult decat o facea. Din pacate nu am tinut legatura cu ei mult timp. Dupa ce, in timpul unui concediu circuit cu trenul, am fost sa-i vizitez, cu mama, si dupa ce ne-am mai revazut la Moneasa, in statiune, legatura noastra a incetat.
Oare ce mai face Viorel? dar Sandu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu