Am trecut de la copilarie, la adolescenta. Ca orice adolescenta, am visat si eu la o dragoste ca in povesti, la un print care sa ma iubeasca cu multa patima, toata viata. Chiar din primul an de liceu am simtit o atractie pentru un coleg, care la randu-i imi arata ceva afectiune. Niciodata insa, nu ne-am declarat nimic, nu ne-am propus sa fim iubiti, eram doar buni prieteni. E greu sa ceri unui tanar, care poate viseaza la o sirena, la o fiinta perfecta, sa fie indragostit de cineva ca mine, adica o persoana draguta, dar cu o infirmitate fizica. Un alt inconvenient era si este faptul ca eu nu pot fi independenta. Nu pot pleca nicaieri fara a fi insotita de cineva, deci nu as fi putut sa am o intalnire, nu as fi putut sa imi fac un iubit. Tot din primul an de liceu am inceput corespondenta cu mai multi "pen-pals", majoritatea din Germania. Desi regimul comunist a fost foarte restrictiv, am putut, inca din scoala generala sa am corespondente cu copii din alte tari. Am avut norocul sa-mi traiesc adolescenta in anii de usoara deschidere politica din anii 65-75. Si cum spuneam, am inceput corespondenta cu niste tineri si tinere din Germania. Unul dintre baieti, mai mare cu sapte ani decat mine, Paul-Jurgen, mi-a devenit in curand mai mult decat un prieten virtual, a fost, pot spune primul meu iubit. L-am iubit din prima clipa, un baiat frumos, cu par roscat inchis, ondulat, cu gropita in barba, acoperita de o barba foarte masculina si sexy. Ne-am scris multe scrisori si nu parea ca il deranjeaza infirmitatea mea. In anul cand am terminat liceul, in august, a venit sa ne cunoastem cum s-ar spune, pe viu. A stat la noi o luna, o luna minunata. In clipa cand a sunat la usa noastra, am ramas tablou... arata ca un hippy, cu barba si parul zbarlite, cu un batic foarte interesant la gat, batic care mi-a fost daruit si pe care il am si acum ( matase indiana, pictata manual), cu un rucsac pe sine, in spate. Dupa cateva cuvinte de bun sosit, l-am instalat in camera mea, care urma sa fie camera lui, cat timp dorea sa ramana la noi. Am vorbit, la inceput mai timid, apoi mai cu curaj si inainte de a ne spune noapte buna, m-a sarutat. Doamne ce fior mi-a strabatut tot corpul... ce sentiment nou si ciudat simteam... si... m-a apucat un tremurat de parca as fi fost goala pe un ghetar... Bietul baiat, si-a dat seama ca nu mai fusesem sarutata si a fost atat de gentil... mi-a spus ca este normal ce se intampla cu mine, ca totul va fi bine. Aveam nouasprezece ani si abia atunci am stiut ce inseamna un sarut din iubire... ma gandesc ca azi tinerii ar rade de mine in hohote...
Parinti mei s-au gandit ca, fiind venit asa de departe, ar fi dragut sa-i oferim o vacanta si am hotarat sa facem un circuit prin tara, cu trenul. Am stabilit itinerariul... mare, Moldova, Valea Prahovei.
Am plecat eu, Paul si tata. La mare am stat impreuna cu fratele meu Cristel, proaspat casatorit, la Eforie, in gazda, doar cateva zile. Apoi am plecat spre Galati, la fratele tatei. De acolo, am ajuns la manastirea Varatec. Aici am stat cateva zile si am reusit si o performanta, pe care nu as fi gandit vreodata s-o fac. Ne-am hotarat sa mergem la manastirea Agapia, dar nu cu vreo masina, ci trecand peste munte, pe poteca. Zis si facut. Am pornit pe la noua dimineata, si am tot tinut poteca pana cand am ajuns intr-un varf de culme, de unde puteam vedea manastirea Neamtului. Am avut noroc cu alti doi turisti, care si ei se ratacisera si apoi regasisera drumul, si care ne-au spus ca mai aveam putin si treceam muntele, dar in directia Ardealului. Asa ca am pornit inapoi o buna bucata de drum si apoi am luat-o pe cararea cea buna, dar... era prea tarziu. Cand am ajuns la manastirea Agapia, muzeul pe care imi doream foarte mult sa-l vizitam, se inchisese. Am vizitat manastirea si apoi ne-am hotarat sa ne intoarcem, ca era deja cam tarziu. De data asta am luat un autobuz, care ne-a scos doar la soseaua principala si de acolo, iar per pedes... un km si o pauza... ma vaitam ca nu mai pot, ca raman in drum, dar Paul era asa de calm si grijului si stia cum sa ma impulsioneze sa ma ridic si sa mai merg o bucata de drum. Cand pe la ora zece, seara, am vazut portile manastirii Varatec, am crezut ca visez. Doamne, ce am fost eu in stare sa fac in acea zi! Am mers zece km fara oprire. N-am sa uit asta toata viata. Si asta datorita tacticii si rabdarii unui om, care mi-a dovedit in felul acesta ca ma iubeste.
Nu mai spun ca, a doua zi, nu mai puteam sa ma misc din cauza febrei musculare. Dar, a trebuit pentru ca am plecat mai departe. In trenul care ne-a dus de la Piatra Neamt la Miercurea Ciuc am facut un frig de neimaginat. Era noapte si de cate ori trenul se inclina pe o parte se deschidea o usa, apoi, trenul se inclina in cealalta parte, se inchidea usa, dar se deschidea cealalta... tren din acelea cu banchete din lemn... brrrr... a fost de groaza!
Am ajuns la Azuga, la sora mamei, Dumnezeu s-o odihneasca, unde nu am putut inopta, deoarece casa era deja plina cu alte rubedenii de-ale noastre. Vazand Crucea de pe Caraiman, Paul mi-a spus ca in anul urmator, cand va reveni, vom merge acolo sus. Nu pot spune ca nu voi reusi, dupa drumul dintre manastiri. Dar... totul a ramas doar un proiect.
Dupa o luna, a plecat, cu promisiunea de a reveni... lacrimi multe am varsat si atunci si mult timp dupa aceea... mi-a mai scris de cateva ori, apoi... totul a disparut. Nu stiu nici azi ce s-a intamplat...
Am suferit mult, am fost suparata, dar astazi privesc altfel lucrurile. Zic ca nu a fost sa fie al meu. Nu-i port pica pentru ca m-a invatat ca si eu pot fi iubita, apreciata pentru ceea ce sunt si mai ales ca " nu fugi dupa autobuz, ca vine altul", si la propriu si la figurat.
Desi relatia noastra a ramas la stadiu de sarutari si imbratisari, consider ca a fost prima mea dragoste si a fost minunata. Acest capitol l-am inchis, abia dupa treizeci si patru de ani, desi intre timp am mai avut cateva experiente, la fel de nevinovate.
Tot de la Paul am invatat sa nu-mi fac griji pentru lucruri care oricum se intampla.
Aceasta etapa a vietii mele, ma gandesc uneori, seamana izbitor de bine cu "Menajeria de sticla"
Dupa plecarea lui Paul, fiind foarte suparata, chiar facusem o usoara depresie, parinti s-au gandit ca mi-ar prinde bine sa am o activitate.
Am uitat sa spun ca, in iulie, am cazut la examenul de la facultatea de limbi orientale unde ma inscrisesem. Intre-timp am facut un curs de steno-dactilografie (care sincer nu m-a ajutat la nimic).
In anul urmator, in ianuarie, tatal meu a aflat de un fost coleg de serviciu (care ii era cam indatorat) ca este seful unui oficiu de calcul, si s-a dus la el sa intervina pentru a ma angaja acolo. Oficiul era aproape de casa, deci nu mi-ar fi fost greu sa am o activitate. M-a angajat provizoriu, fara plata, adica, pana in iunie cand am fost angajata permanent. De aici am iesit si la pensie, dupa douazeci de ani. La inceput am urmat si un curs de pregatire, si in acelasi timp lucram efectiv.
In vara, am mai incercat o data la facultate, alta limba orientala, si din nou am esuat, dar de data asta trecusem de scris si am avut si doua orale. Dar media ar fi fost buna la facultatea de engleza, unde daca dadeam examen, as fi fost admisa. La limbi orientale s-a intrat cu 10, iar admisii erau copiii diplomatilor de atunci... asta am aflat-o mult mai tarziu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu