Ca orice peste veritabil, simt uneori indemnul de a face un act de cultura. Nu stiu daca am talent, dar tare mult mi-ar placea sa fiu scriitoare. Asa a incoltit in mintea mea, in septembrie 2008, ideea de a pune pe hartie ceea ce stiu eu despre mine. Cine va citi aceste randuri sper ca nu va adormi de la primele fraze. Chiar si asa, sper ca va fi ceva bun, daca ajuta la odihna cititorului.
Sa incepem....
De ce sa fii fericit, cand poti sa-ti creezi singur tot felul de situatii, care, odata aparute, iti pot face viata complicata si de multe ori de nesuportat.
Am inceput astfel ceea ce urmeaza a fi cartea vietii mele, ca sa intrig si sa creez cateva intrebari.
Dar sa incep cu un mic istoric. Era in iarna lui 54, 1954, o iarna grea cu nameti de doi metri. Si ca venirea mea pe lume sa nu fie una obisnuita, am ales ziua de Martisor. Se intampla la Bicaz. Tatal meu, racit cobza, a trebuit sa alerge, pe la aparitia zorilor, prin nameti, sub amenintarea urletelor lupilor, dupa moasa. Asa am sosit eu, pe la cinci dimineata, in prima zi a saptamanii, dar de la inceput cu bagajul de probleme dupa mine. Dupa ce moasa si-a facut bine treaba, dar in acei ani, ilegal, a sosit si sora medicala, care m-a insfacat de picioare si a inceput sa-mi toarne apa, vezi bine, sa ma spele, si toata mizeria de pe mine mi s-a scurs in ochi. Noroc cu nasul meu, un barbat stilat, educat si mai ales charmant, care avea ca "prietena de suflet" o doctorita tanara si frumoasa, care m-a ingrijit pana cand ochii mei au redevenit aproape sanatosi. Am pasit in viata cu ochii legati, dar asta a fost doar inceputul....
Au urmat doi ani de copilarie normala, dupa cum mi-au povestit parintii. Umblam cu pantofii cu toc ai mamei, ma jucam in groapa cu nisip cu un baietel... eram un copil absolut normal. A fost singura perioada din viata mea cand am fost o creatie perfecta a lui Dumnezeu si imi pare rau ca nu-mi amintesc nimic.
Intr-o zi, la usa noastra s-a abatut nenorocirea. Ea se infatisase sub chipul unei asistente medicale, care umbla din usa in usa pentru a vaccina copiii impotriva poliomielitei. La inceput mama nu a vrut, dar luata cu vorba buna, a fost in cele din urma convinsa si gata... soarta mea a fost definitiv schimbata. Am fost ultima pe lista asistentei... Acel vaccin, am aflat abia dupa 1989, facea parte dintr-un lot din Iugoslavia, cu o dozare gresita, si care in loc sa protejeze, a imbolnavit.
La inceput, nimeni nu a banuit nimic.... eram rasfatata familiei si cerinta mea, tot mai deasa, de a fi luata in brate, ca ma dor "picioaiele" era pusa pe seama alintarii. Apoi, nu am mai putut merge... faceam febra... am devenit o leguma. Dusa pe la diversi medici, nici unul nu-si dadea seama ce am. Deh, erau si ei la inceput intr-ale poliomielitei.
Am revenit in Ploiesti, parasind pentru totdeauna Bicazul, unde vazusem cu ochi tulburi, lumina zilei. Mai exact ne-am mutat in gazda, in Scaieni, unde tatal meu lucra la Fabrica de sticla.
In cele din urma, un medic up-dated, mi-a pus diagnosticul: poliomielita.
Ce va spuneam la inceput? Puteam rata eu o astfel de ocazie? Adica o lume intreaga se confrunta cu aceasta maladie, mii de oamenii mureau zilnic in toata lumea si eu sa trec nepasatoare pe langa ea? Nu, categoric nu!
Ce as fi fost eu azi fara polio? Un om realizat, cu o cariera frumoasa... cu o familie numeroasa... nu, asta este prea banal si plictisitor. Eu am fost programata sa ma lupt chiar din primele clipe de viata.
Prima perioada, dupa diagnosticare, nu mi-o amintesc. Mama mi-a povestit ceea ce voi scrie eu acum. Am fost internate la Coltea. In spital mureau multi tineri, dar eu desi eram practic o leguma, am avut puterea interioara, inconstienta de a lupta cu moartea. Intr-o zi, mama a fost chemata la cabinetul medicului sa faca o alegere. Eram doi pacienti foarte grav. Un baiat, mai mare ca mine, ai carui parinti contribuisera la repararea "plamanului de otel", si eu. Aparatul era doar unul singur, si noi eram doi care aveam nevoie urgenta de el. Mama i-a spus medicului sa-l conecteze pe acel baiat, care i s-a parut ei ca este mai grav decat mine. Poate gestul acela m-a salvat pe mine. Bietul baiat nu a reusit nici cu acel aparat si s-a stins. Eu, folosindu-mi proprii plamani, atat cat puteam, am reusit sa respir autonom.
Desi paralizata de la gat in jos, incercam sa reactionez si Dumnezeu m-a vazut si considerandu-ma unul din copiii lui speciali a decis sa lupte alaturi de mine.
In spital, curatenia, la acel moment, lasa de dorit, mai ales ca erau asa de multe cazuri... si am facut paduchi. Aveam parul lung si din cauza febrei transpiram, si uite asa, hop si paduchii. De la mine la mama si... pana aici! Deoarece nu primeam o medicatie deosebita, comprese fierbinti si vitamine, mama a rugat medicul sa ne externeze.
Ah, ce bine e acasa, curata, fara paduchi...
La gazda unde locuiam, la tanti Anica, aveam doua camere si o prispa mare. Intr-o camera dormeam eu cu parinti, in cealalta fratii mei. Ah, nu stiati ca am doi frati... mai exact, mai am unul... dar asta este un alt capitol trist al vietii mele.
Din acest punct incep amintirile mele, adica exact ce imi amintesc eu, si nu din spusele parintilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu