Cartea vietii mele, 7

     Daca pana acum am scris despre cativa tineri care au avut un loc mai mic sau mai mare in inima mea, acum am sa aduc in prim plan cateva din colegele, fie din scoala, fie de la servici, care mi-au fost aproape si care mi-au ramas prietene, chiar dupa ce drumurile noastre s-au despartit.
     Desi au trecut 40 de ani de cand am terminat liceul, inca mai am cateva prietene, aceleasi din acei ani. Nu ne vizitam prea des, nu vorbim la telefon decat cand ne felicitam pentru aniversari, sau daca avem ceva important sa ne comunicam, dar ne bucuram cand putem fi impreuna si suntem ca niste surori care locuiesc departe, dar stiu ca exista undeva cineva care din cand in cand iti trimite un gand bun. Am sa le enumar aici pe colegele-prietene. Viorica este casatorita si are doi copii. Lucreaza, de la sfarsitul liceului, la o autobaza, ca dispecer, daca nu ma insel. Doina e invatatoare. E casatorita si are o fata. Consuela a fost contabila, sotul ei a decedat. Acum  locuieste  cu fiica ei si isi umple timpul cu cele doua nepoate. Nuti, cea mai veche colega (am fost impreuna din clasa a V-a) e asistenta medicala si viata ei a fost cea mai grea dintre toate. Recasatorita, cu un copil din prima relatie, a mai avut o fetita care a murit impreuna cu bunica ( mama lui Nuti) dupa ce casa a luat foc. Apoi la un timp, cel de-al doilea sot si-a aratat adevarata fata si s-au despartit, cu multe probleme, create de el.
     Apoi am cateva prietene din timpul serviciului, persoane cu care m-am inteles foarte bine si cu care imi face placere sa tin legatura, fie telefonic, fie direct, cand avem ocazia sa ne vedem. Una din aceste colege mi-a dovedit, in ultimul timp, ca este mai mult decat o prietena "de ocazie", daca ma pot exprima asa. Ea mi-a sarit in ajutor atunci cand nici chiar cei din familie nu au facut-o si pot spune ca asta m-a impresionat mult si nu stiu daca ma pot revansa vreodata. Gilda este o prietena devotata si altruista si sunt norocoasa ca am intalnit-o. Apoi e Demelzica, adica Elena cu care am fost foarte apropiata pana cand m-am mutat din Ploiesti. Acum nu ma mai viziteaza poate si din lipsa timpului, dar cred, mai sigur, din opozitia lui Gigi, sotul, care mi se pare, ii place sa-si viziteze doar prietenii lui. Poate ma insel... Mai este Aniela si Tori cu care vorbesc din cand in cand la telefon.
      Asadar nu am cunoscut doar baieti care si-au lasat amprenta asupra vietii mele, ci si fete care m-au placut si care au ramas aproape de mine, fie si numai cu gandul.
      Imi place sa am prieteni, prietene si chiar si aici, la tara, unde locuiesc de patru ani, am incercat sa fiu comunicativa, sa pot sa-mi fac apropiati. E greu, mai ales intr-o comunitate unde toti se cunosc intre ei si vii tu, mot, o straina si vrei sa fii parte integrata, dar perseverez...
      Fiind mai tot timpul singura, ma refer la lipsa unei activitati intr-un grup, m-am obisnuit sa vorbesc mult cu mine, in gand. Asa pot sa-mi explic unele lucruri care mi se par de neinteles, asa pot sa ma cert cu Stuart, atunci cand ma supara, fara ca el sa stie si fara sa-i port pica mult timp. Cred ca asta este o metoda foarte buna pentru orice femeie. In loc sa incepi sa tipi si sa-i reprosezi lucruri pe care le-a facut la un moment dat, iar dupa ce te-ai linistit sa regreti ce ai spus la manie, mai bine spune in gand cam ce ai de reprosat si lasa tot planul pentru cand vei fi calma, sau pentru a doua zi si vei vedea ca nu vei mai simti nevoia de a te certa.
     Fiind nascuta in zodia pestilor am o sensibilitate mai mare in ceea ce priveste un fel de perceptie a unor fapte care urmeaza sa se intample. O astfel de perceptie o am atunci cand urmeaza sa cad... cu cateva zile inainte simt ca va urma o cazatura. Pacat ca nu pot face nimic sa stopez ce urmeaza sa se intample.
     O intamplare nostima, cu acest simt extrasenzorial, am trait-o in zilele revolutiei, sau ce o fi fost in decembrie 1989. Eram la birou cateva colege... incepuse  revolta de la Timisoara. Eu mi-am luat cateva zile libere si dupa urarile  pentru Craciun si anul nou, am spus ca sunt sigura ca Ceausescu va cadea. A fost doar o vorba care mi-a venit asa de-odata s-o zic. Fiind acasa, urmarind cu sufletul la gura evenimentele care se precipitau in direct la televizor, am cazut in genunchi cand am auzit ca Ceausescu a fugit. La cateva minute dupa ce s-a anuntat ca Ceausescu a fugit, suna telefonul. Una dintre colegele care fusese prezenta cand am spus ca Ceausescu va fi inlaturat, m-a intrebat foarte direct de unde am stiut eu ce se va intampla... Stiu si eu, poate ca mi-a soptit un inger... dar ei nu am stiut ce sa-i raspund. Pur si simplu  asa am simtit.

Cartea vietii mele, 6

     Dupa operatia si recuperarea din spital, am revenit la munca. Aveam mari dificultati de deplasare si mergeam ca melcul. Incet, incet am reusit sa-mi mai revin. In concedii m-am dus la recuperare, de cateva ori la Moneasa. Un loc frumos, cu aer foarte curat si imprejurimi incantatoare, daca ai picioare bune de drumetie. Intr-una din vacante, am cunoscut un tanar, care mi-a marturisit ca de cum m-a vazut, i-am taiat rasuflarea. Ne-am imprietenit si am continuat relatia noastra, platonica, inca vreo doi ani. A venit sa ma vada, in Ploiesti. Isi dorea, pur si simplu, sa vada cum este la pat o persoana cu dizabilitate fizica... sau poate ma insel... si pentru ca pe atunci  eram hotarata sa nu cedez decat sotului meu, cu acte, relatia noastra a luat sfarsit. El nu-si dorea casatorie. Oricum nu regret, pentru ca era un om foarte zgarcit. In anul urmator despartirii noastre, a revenit, m-a cautat la servici, dar eu eram in concediu.
     Observati ca, pana acum, in povestea mea, au aparut foarte putin tocmai cei mai apropiati, adica familia? Va intrebati de ce? Uneori ma intreb si eu... acum imi dau seama ca de fapt am fost tot timpul singura, ca prezenta fizica a familiei nu inseamna neaparat si prezenta sufleteasca. Normal mama trebuie sa indrume pasii fiicei, dar mama mea nu a facut-o... mai mult, poate fiind ea insasi lipsita de aceste indrumari (subiecte tabu, la vremea aceea) si trecand prin greutati in prima ei relatie de cuplu, mi-a transmis, poate inconstient, o raceala si aproape o frica de a face ceva "rusinos" pentru ca nu stiam ce reactie va avea.
     Au fost momente care m-au maturizat fara ca eu sa-mi dau seama. Va dau un exemplu: in vara lui '65 eram singura acasa, mama fiind internata in spital. Intr-o zi, simt ca mi se umezesc chilotii. Am crezut ca am scapat putin pipi... dau fuga la baie si... era sange... Nu stiam ce se intampla, aveam doar 11 ani, dar instinctiv m-am gandit ca e ceva normal, o "treaba" a fetelor si am cautat vata si m-am aranjat. La mine ciclul a durat mereu o saptamana, cu mari pierderi de sange. Fiind singura, toata ziua spalam la chiloti. Eram slabita, usor speriata, dar m-am descurcat de una singura. Eram, de acum, domnisoara...Apoi mi-a picat in mana o carte de la fratele meu, despre viata sexuala, pe care am citit-o pe furis, in mare graba, sa nu fiu descoperita. Asta a fost prima mea lectie despre sex, lectie care a fost data uitarii repede. Lectiile de educatie sexuala, din scoala, erau niste farse. Stiam notiunile de baza, dar acum imi dau seama ca daca as fi stiut cu adevarat ce se intampla, s-ar fi intamplat, chiar cu iubitul meu de vis, "nazistul", cum il poreclise o matusa. M-am temut tot timpul ca ceva se va schimba in atitudinea mea, in mersul meu, chiar in forma corpului meu si lumea ar fi stiut ca am "calcat stramb" si as fi fost catalogata intr-un anume fel, poate chiar pedepsita de mama... Niciodata nu m-am temut de tata, numai de reactia mamei. Acum imi dau seama ca atitudinea ei rece, neimplicarea in viata mea intima, a dus la insingurarea mea sufleteasca. Chiar daca la exterior paream si inca par o persoana joviala, deschisa, in mine exista inca o insingurare, o nemultumire generala.
     Mi-a placut de mica sa citesc si acolo, in carti, mi-am gasit repere de urmat, unele de-a dreptul hilare. Tin minte, ca eram prin clasele primare, cand am primit cadou o carte, in care personajul principal era un iepure, de fapt era unicul personaj. Acesta ma invata cum se descurca el, care era cam de aceeasi varsta cu mine, de cand se scoala si pana se culca. Higiena de dimineata, aranjatul patului, micul dejun, scoala, apoi din nou acasa, masa de pranz, lectiile, aranjarea ghiozdanului, a hainelor pentru a doua zi, relaxarea, higiena de seara si culcarea. Lipsea doar rugaciunea, pe care nici mama mea, care este credincioasa, nu m-a invatat. Cu alte cuvinte, am devenit copia acelui iepure si asta mi-a ramas intiparit in memorie si comportament toata viata.
     Poate ca, neregasindu-ma in aceasta lume, am incercat sa ma regasesc in personajele cartilor citite si uneori eram chiar eu acolo... secole diferite, ceea ce ma face, de multe ori, sa ma intreb, daca si alti oameni au trait identic ca mine. Atunci, unde mai este unicitatea omului? Suntem toti copii ale altor oameni, care ne-au precedat? Apropo de unicitate... intr-o zi, eram cu mama, pe langa Tribunal si aud ca ma striga cineva, de cateva ori... ma intorc si vad o doamna care se apropie surazand si ma intreaba cand m-am intors. Vazand mirarea pe chipul meu si-a dat seama ca facuse o confuzie. Totusi numele
era acelasi, figura si chiar handicapul aceleasi. Numai ca cealalta "eu" locuia in Israel, iar eu am o bunica jumatate evreica. Ce spuneti de asta? Ciudat, zic eu... Cum este posibil asa ceva? Suntem identice, chiar si la nume si totusi nu ne leaga nimic.
     In ceea ce priveste sangele meu, in afara de cel evreiesc, mai curge si sange polonez, aroman, ucrainean si bineinteles, majoritar roman. Probabil din aceasta cauza, eu pot trai in orice parte a lumii. Ma simt bine oriunde sunt primita bine si simt energie pozitiva.

Cartea vietii mele, 5

   Sa revin la locul meu de munca. Inca din primele zile, am fost integrata in colectiv, mi-am facut prietene din noile mele colege, care m-au lasat sa execut lucrari si chiar sa le si semnez. Ma simteam apreciata si ma incanta acest lucru, desi ma intrista faptul ca nu primeam nici un ban. Seful imi spunea ca nu are posibilitatea, fonduri sa ma plateasca, dar in acelasi timp angajase alte persoane cu plata. Cele sase luni "de proba" au trecut repede si in sfarsit aveam si eu carte de munca si eram platita.
    Dupa cum am mai spus, facusem un curs de stenodactilografie si acest lucru s-a aflat si la Oficiu. Astfel, intr-o zi am fost solicitata sa dactilografiez un document de reabilitare politica a unuia dintre colegii programatori. Bietul om, fiind la o petrecere, in studentie, spusese o gluma care a ajuns la anumite urechi si astfel a fost condamnat si a si executat o pedeapsa in inchisoare. Acum, dupa un anumit numar de ani, avea dreptul la reabilitare politica. Acel document a reprezentat proba mea de indemanare dactilografica, deoarece ceea ce lucram noi, era cu totul altceva.
    Zilele treceau usor, fiind un colectiv unit si deja eram in al doila la de servici. Tot timpul, am avut perioade cand corpul meu dadea semne de normalitate, dupa care urmau perioade de slabiciune. Ceea ce m-a afectat si inca ma afecteaza cel mai mult sunt "cazaturile". Genunchii mei fiind foarte slab sustinuti, cedeaza foarte usor si cad "din picioare". Asa ca acum, in al doilea an de serviciu, din cauza acestui inconvenient, m-am hotarat sa-mi mai adaug o problema la cele pe care oricum le aveam. Daca mi-as fi vazut linistita de servici, m-as fi plictisit de atata liniste si bine....
     Zis si facut... am plecat cu parinti in Bucuresti sa cautam un medic care sa faca ceva pentru imbunatatirea stabilitatii mele. De la Spitalul Militar am fost trimisa la Spitalul Bagdazar Arsene, la doctorul Panoza. Dupa ce am fost examinata, mi s-a spus ca singura solutie este o operatie de transpozitie de muschi. Mai pe romaneste, sa mi se prinda un capat al unui muschi de pe partea posterioara a piciorului, pe deasupra rotulei. La inceput, operatia se va face pe piciorul stang si dupa recuperare, urma si piciorul drept. Am acceptat imediat, ignoranta de mine... si iata-ma programata. La acea data nu stiam ca de fapt eram un cobai, ca aceasta operatie era prima de acest fel si urma sa fie inclusa in lucrarea de doctorat a medicul chirurg. N-am stiut ce urmari poate avea aceasta interventie si in dorinta mea de a scapa de cazaturi, am acceptat cu ochii inchisi. Dupa operatie, am stat cu piciorul in gips o luna. A fost o luna grea... nu puteam sa ma dau jos din pat, deci totul se petrecea acolo, in pat. Apoi, erau durerile ingrozitoare... Dar am avut si o alinare, adusa de un prieten, judecatorul Marian, care imi telefona des si vorbeam ore, chiar imi canta la chitara si voce... era perioada folk-ului. Dupa o luna de stat in pat, a urmat un alt drum la spital, scoaterea gipsului si am fost lasata acasa pentru sarbatorile de Craciun si anul nou. Apoi am fost din nou internata, la recuperare... mai degraba a fost o perioada de relaxare, ca de recuperat, ce sa mai recuperez... Piciorul imi era intepenit, abia il puteam indoi si imi pierdusem si putina putere pe care o avusesem, in el. Cu fiecare an structura lui s-a schimbat si fiind si mai slab decat inainte, un efort si mai mare i-a revenit piciorului drept. La cea de-a doua operatie nu m-am mai dus. Una imi fusese cu prea plin.
     In spital erau multi tineri cu fracturi cervicale, adica erau "legume" si mi-am facut prieteni printre ei. Unul era din Bihor, Viorel, un baiat sensibil, dragalas. Se indragostise de mine, dar mi-am dat seama ca nimic nu era posibil... el nu ma putea ajuta pe mine, iar eu nici atat nu as fi putut face ceva pentru el. Din pacate, fratele lui, un baiat tare cumsecade si cu care probabil m-as fi inteles bine si cred ca ne si potriveam nu a putut sa-mi arate nimic din ceea ce mi s-a parut ca simte pentru mine. Ar fi fost o cruzime din partea noastra sa-l facem pe Viorel sa sufere mai mult decat o facea. Din pacate nu am tinut legatura cu ei mult timp. Dupa ce, in timpul unui concediu circuit cu trenul, am fost sa-i vizitez, cu mama, si dupa ce ne-am mai revazut la Moneasa, in statiune, legatura noastra a incetat.
Oare ce mai face Viorel? dar Sandu?

Cartea vietii mele, 4

     Am trecut de la copilarie, la adolescenta. Ca orice adolescenta, am visat si eu la o dragoste ca in povesti, la un print care sa ma iubeasca cu multa patima, toata viata. Chiar din primul an de liceu am simtit o atractie pentru un coleg, care la randu-i imi arata ceva afectiune. Niciodata insa, nu ne-am declarat nimic, nu ne-am propus sa fim iubiti, eram doar buni prieteni. E greu sa ceri unui tanar, care poate viseaza la o sirena, la o fiinta perfecta, sa fie indragostit de cineva ca mine, adica o persoana draguta, dar cu o infirmitate fizica. Un alt inconvenient era si este faptul ca eu nu pot fi independenta. Nu pot pleca nicaieri fara a fi insotita de cineva, deci nu as fi putut sa am o intalnire, nu as fi putut sa imi fac un iubit. Tot din primul an de liceu am inceput corespondenta cu mai multi "pen-pals", majoritatea din Germania. Desi regimul comunist a fost foarte restrictiv, am putut, inca din scoala generala sa am corespondente cu copii din alte tari. Am avut norocul sa-mi traiesc adolescenta in anii de usoara deschidere politica din anii 65-75. Si cum spuneam, am inceput corespondenta cu niste tineri si tinere din Germania. Unul dintre baieti, mai mare cu sapte ani decat mine, Paul-Jurgen, mi-a devenit in curand mai mult decat un prieten virtual, a fost, pot spune primul meu iubit. L-am iubit din prima clipa, un baiat frumos, cu par roscat inchis, ondulat, cu gropita in barba, acoperita de o barba foarte masculina si sexy. Ne-am scris multe scrisori si nu parea ca il deranjeaza infirmitatea mea. In anul cand am terminat liceul, in august, a venit sa ne cunoastem cum s-ar spune, pe viu. A stat la noi o luna, o luna minunata. In clipa cand a sunat la usa noastra, am ramas tablou... arata ca un hippy, cu barba si parul zbarlite, cu un batic foarte interesant la gat, batic care mi-a fost daruit si pe care il am si acum ( matase indiana, pictata manual), cu un rucsac pe sine, in spate. Dupa cateva cuvinte de bun sosit, l-am instalat in camera mea, care urma sa fie camera lui, cat timp dorea sa ramana la noi. Am vorbit, la inceput mai timid, apoi mai cu curaj si inainte de a ne spune noapte buna, m-a sarutat. Doamne ce fior mi-a strabatut tot corpul... ce sentiment nou si ciudat simteam... si... m-a apucat un tremurat de parca as fi fost goala pe un ghetar... Bietul baiat, si-a dat seama ca nu mai fusesem sarutata si a fost atat de gentil... mi-a spus ca este normal ce se intampla cu mine, ca totul va fi bine. Aveam nouasprezece ani si abia atunci am stiut ce inseamna un sarut din iubire... ma gandesc ca azi tinerii ar rade de mine in hohote...
     Parinti mei s-au gandit ca, fiind venit asa de departe, ar fi dragut sa-i oferim o vacanta si am hotarat sa facem un circuit prin tara, cu trenul. Am stabilit itinerariul... mare, Moldova, Valea Prahovei.
Am plecat eu, Paul si tata. La mare am stat impreuna cu fratele meu Cristel, proaspat casatorit, la Eforie, in gazda, doar cateva zile. Apoi am plecat spre Galati, la fratele tatei. De acolo, am ajuns la manastirea Varatec. Aici am stat cateva zile si am reusit si o performanta, pe care nu as fi gandit vreodata s-o fac. Ne-am hotarat sa mergem la manastirea Agapia, dar nu cu vreo masina, ci trecand peste munte, pe poteca. Zis si facut. Am pornit pe la noua dimineata, si am tot tinut poteca pana cand am ajuns intr-un varf de culme, de unde puteam vedea manastirea Neamtului. Am avut noroc cu alti doi turisti, care si ei se ratacisera si apoi regasisera drumul, si care ne-au spus ca mai aveam putin si treceam muntele, dar in directia Ardealului. Asa ca am pornit inapoi o buna bucata de drum si apoi am luat-o pe cararea cea buna, dar... era prea tarziu. Cand am ajuns la manastirea Agapia, muzeul pe care imi doream foarte mult sa-l vizitam, se inchisese. Am vizitat manastirea si apoi ne-am hotarat sa ne intoarcem, ca era deja cam tarziu. De data asta am luat un autobuz, care ne-a scos doar la soseaua principala si de acolo, iar per pedes... un km si o pauza... ma vaitam ca nu mai pot, ca raman in drum, dar Paul era asa de calm si grijului si stia cum sa ma impulsioneze sa ma ridic si sa mai merg o bucata de drum. Cand pe la ora zece, seara, am vazut portile manastirii Varatec, am crezut ca visez. Doamne, ce am fost eu in stare sa fac in acea zi! Am mers zece km fara oprire. N-am sa uit asta toata viata. Si asta datorita tacticii si rabdarii unui om, care mi-a dovedit in felul acesta ca ma iubeste.
     Nu mai spun ca, a doua zi, nu mai puteam sa ma misc din cauza febrei musculare. Dar, a trebuit pentru ca am plecat mai departe. In trenul care ne-a dus de la Piatra Neamt la Miercurea Ciuc am facut un frig de neimaginat. Era noapte si de cate ori trenul se inclina pe o parte se deschidea o usa, apoi, trenul se inclina in cealalta parte, se inchidea usa, dar se deschidea cealalta... tren din acelea cu banchete din lemn... brrrr... a fost de groaza!
     Am ajuns la Azuga, la sora mamei, Dumnezeu s-o odihneasca, unde nu am putut inopta, deoarece casa era deja plina cu alte rubedenii de-ale noastre. Vazand Crucea de pe Caraiman, Paul mi-a spus ca in anul urmator, cand va reveni, vom merge acolo sus. Nu pot spune ca nu voi reusi, dupa drumul dintre manastiri. Dar... totul a ramas doar un proiect.
     Dupa o luna, a plecat, cu promisiunea de a reveni... lacrimi multe am varsat si atunci si mult timp dupa aceea... mi-a mai scris de cateva ori, apoi... totul a disparut. Nu stiu nici azi ce s-a intamplat...
Am suferit mult, am fost suparata, dar astazi privesc altfel lucrurile. Zic ca nu a fost sa fie al meu. Nu-i port pica pentru ca m-a invatat ca si eu pot fi iubita, apreciata pentru ceea ce sunt si mai ales ca " nu fugi dupa autobuz, ca vine altul", si la propriu si la figurat.
     Desi relatia noastra a ramas la stadiu de sarutari si imbratisari, consider ca a fost prima mea dragoste si a fost minunata. Acest capitol l-am inchis, abia dupa treizeci si patru de ani, desi intre timp am mai avut cateva experiente, la fel de nevinovate.
     Tot de la Paul am invatat sa nu-mi fac griji pentru lucruri care oricum se intampla.
      Aceasta etapa a vietii mele, ma gandesc uneori, seamana izbitor de bine cu "Menajeria de sticla"
     Dupa plecarea lui Paul, fiind foarte suparata, chiar facusem o usoara depresie, parinti s-au gandit ca mi-ar prinde bine sa am o activitate.
     Am uitat sa spun ca, in iulie, am cazut la examenul de la facultatea de limbi orientale unde ma inscrisesem. Intre-timp am facut un curs de steno-dactilografie (care sincer nu m-a ajutat la nimic).
     In anul urmator, in ianuarie, tatal meu a aflat de un fost coleg de serviciu (care ii era cam indatorat) ca este seful unui oficiu de calcul, si s-a dus la el sa intervina pentru a ma angaja acolo. Oficiul era aproape de casa, deci nu mi-ar fi fost greu sa am o activitate. M-a angajat provizoriu, fara plata, adica, pana in iunie cand am fost angajata permanent. De aici am iesit si la pensie, dupa douazeci de ani. La inceput am urmat si un curs de pregatire, si in acelasi timp lucram efectiv.
    In vara, am mai incercat o data la facultate, alta limba orientala, si din nou am esuat, dar de data asta trecusem de scris si am avut si doua orale. Dar media ar fi fost buna la facultatea de engleza, unde daca dadeam examen, as fi fost admisa. La limbi orientale s-a intrat cu 10, iar admisii erau copiii diplomatilor de atunci... asta am aflat-o mult mai tarziu...

Cartea vietii mele, 3

    In februarie 1961, dupa ce tatal meu a acceptat repartitia unui apartament cu trei camere, la demisol, chiar in centrul Ploiestiului, ne-am mutat, desi inca se lucra la finisaje. Ideea a fost ca fiind la demisol imi va fi mie mai usor, ca nu trebuie sa urc multe trepte. Blocul a fost construit cu detinuti, care au lucrat foarte bine, avand in vedere ca in acele apartamente, aproape in totalitate, urma sa locuiasca militieni si securisti. Doar cateva apartamente au fost repartizate civililor. Nu pot spune ca militienii, sau securistii vecini au fost oameni rai. Cu vecinii se comportau chiar civilizat si erau foarte saritori... in rest numai Dumnezeu stie cum erau. A fost anul schimbarilor majore in viata mea. De acum locuiam intr-un mare oras, orasul natal al mamei mele si din toamna am intrat si la scoala, in clasa a intaia. Scoala era aproape, in cladirea actualului Muzeu de istorie, vis-a-vis de Tribunal. Primele trei clase le-am facut la parterul cladirii, iar clasa a patra in Scoala sportiva, vis-a-vis de Cinema Tineretului. Imi amintesc cu drag de invatatorul meu, domnul Tanasescu, om bland si cu o carisma de bunic. De la domnu invatator am invatat tot ceea ce constituie baza unui copil pentru anii urmatori. Ii pastrez o frumoasa amintire barbatului, aflat in pragul pensionarii, cu chipul bland, rotund la fata ca o paine coapta pe vatra, cu un zambet cald, cu care ne corecta greselile. Dar mai presus de toate, ii port recunostinta ca a fost cel care a pus bazele unei vorbiri corecte a limbii romane.
    Iernile aveau un farmec deosebit in acei ani in Ploiesti. Mi-amintesc ca ma asezam in genunchi, pe scaun, la fereastra si admiram florile de gheata de pe geam. In ajunul Craciunului, mergeam in zona Palatului Culturii, unde sunt treptele, in Oraselul Copiilor, sa mananc vata de zahar si sa ma dau in calusei. Bineinteles ca nu ma duceam singura, ma duceau parintii, mai ales tata.
    In zilele cand nu eram la scoala, in vacanta de iarna, ma jucam cu Steluta, vecina si colega mea de banca, in si cu zapada. Nu am simtit o clipa ca micile mele neputinte m-ar putea impiedica sa ma joc ca orice copil... si ce frumos era... Ce zi memorabila a fost cand fotograful ziarului "Flamura Prahovei", cu sediul chiar peste drum de apartamentul nostru, a venit la noi in curte, ne-a adunat pe toti copiii, langa un om de zapada si ne-a facut o poza. O pastrez si acum si nu-mi vine sa cred ca eram cea mai inalta din grup, iar acum sunt ca un piticot... Aveam o caciula de blana alba, cu urechi.... eram frumusica foc!
    Dupa cativa ani, cand am ajuns in "generala", iernile nu mi s-au mai parut asa de grozave. Drumurile erau troienite cu zapada murdara de la sarea si nisipul imprastiat. Faceam un adevarat efort sa ajung la scoala, desi si aceasta era destul de aproape. Scoala generala am facut-o intr-un adevarat pelerinaj. In clasa a cincea, dupa lacrimi amare varsate, ca nu am prins un loc la clasa de franceza, am invatat in aceeasi cladire ca in "primara", dar la etaj, asta abia din trimestrul al doilea... primul l-am facut la etajul cladirii anexate teatrului, unde era o croitorie. Apoi, clasa a sasea am fost mutati in cladire noua, actuala scoala Sf. Vasile, iar clasa a saptea, din cauza unor colegi mai zurbagii, am fost mutati disciplinar la Liceul Caragiale. Clasa a opta am facut-o din nou la Sf. Vasile. Mai usor, mai greu, au trecut cei patru ani de generala si am ajuns in pragul unei schimbari majore. Trebuia sa ma inscriu pentru admitere la un liceu, si cum cel mai aproape de casa era Liceul Caragiale, acolo mi-am depus actele.
     Eu sunt o fire teribil de emotiva, chiar daca de cele mai multe ori acest lucru este imposibil de observat. In ceea ce priveste testele, examenele, sunt o catastrofa... mintea mi se blocheaza, pur si simplu nu mai reactionez, totul se sterge din memorie si rezultatul este, de cele mai multe ori, catastrofal. Deci, am cazut la prima incercare. In acel an, aveam bilet pentru sanatoriul de recuperare din Techirghiol si desi eram foarte necajita si mai trebuia sa mai si invat pentru examenul din toamna, am plecat la tratament. Nimeni nu a aflat ca nu intrasem la liceu, tuturor le spuneam ca am fost admisa.
      Am sa fac o paranteza mai mare acum si am sa-i introduc, in filele amintirilor mele, pe cei doi frati. Mama mea, dintr-o relatie anterioara, a mai avut trei copii, doi baieti si o fata. Despre fata aveam sa aflu foarte tarziu, deoarece ea ramasese cu tatal ei, dar baietii au fost fratii mei de la inceput. Ca in povesti, unul era foarte bland si bun, iar celalat iute, invidios si rau. Eu, multi ani am crezut ca ei sunt fratii mei de mama si tata si abia cand a aparut sora mea vitrega am aflat toata povestea. Fratele cel bun se numea Ion, iar cel rau se numeste Cristel. Ion era mai mare ca mine cu patru ani, iar Cristel este mai mare cu sapte ani. Si acum voi inchide aceasta paranteza.
      Ion, in anul cand eu cazusem la admitere, era elev la seral la alt liceu, un elev foarte bun si care isi dorea sa devina inginer. Nu stiu exact prin ce imprejurari, cunostea o profesoara care a fost de acord sa ma ajute sa trec examenul de admitere la liceu. Cu acest mic ajutor, am reusit si am fost repartizata intr-o clasa cu elevi cotati mai slabi. Dupa terminarea clasei a noua, a trebuit sa optam pentru ce sectie dorim sa urmam mai departe si desi eram cotati mai slabuti, am fost repartizati in clasele A uman si A real, care s-au dovedit a fi cele mai bune in urmatorii ani.
      Chiar din primul an de liceu, am cunoscut ce inseamna o mare tragedie. Ion, era electrician AMC, la rafinaria Brazi. Intr-o zi a facut schimb cu un coleg si a fost trimis sa faca o reparatie. Seful lui l-a asigurat ca instalatia a fost scoasa de sub tensiune, dar in momentul cuplari totul s-a trasformat in iad. El, fiind primul, a primit in plin explozia. A luat foc si aproape ca nu mai era nimic nears pe el. Dupa saisprezece zile de chin pe patul spitalului, inima lui nu a mai rezistat si ne-a parasit. In martie ne planuiseram sa ne serbam impreuna zilele de nastere, eu 16, el 20. Totul a ramas doar un plan, o dorinta. Se spune ca Dumnezeu ii ia mai repede pe cei buni. Nu stiu, dar si acum cred ca a fost o mare nedreptate. Fiind un accident deosebit de grav, tot orasul vorbea despre asta. La inmormantare au fost zeci de oameni... Cata tristete...
  

Cartea vietii mele, 2

   Aveam vreo cinci ani, cand parintii mi-au cumparat o pereche de proteze, cu centura, pentru ambele picioare, cu ghete ortopedice, foarte grele. Dar cum puteam eu sa car acele pietre de moara si cum puteam eu sa actionez arcurile de la genunchi, cand atat genunchii, cat si mainile mele nu aveau putere. Cand ma asezam pe scaun, picioarele ramaneau intinse si altcineva trebuia sa mi le plieze. Asa ca, NU! Am decis, nu voi purta acele monstruozitati si inca o data, Dumnezeu m-a prins de subsiori sustinandu-ma atunci cand, tinandu-ma de zidul casei, coboram treptele, apoi, ancorata de gardul gradinitei, de zidurile casei, faceam ocolul curtii. In acest timp, asistenta medicala venea regulat sa-mi faca B-urile care erau asa de dureroase...
   Dar eram un copil ca oricare altul si mi-am facut si o prietena, Gigi, fetita vecinilor nostri, cu un an mai mare ca mine, cam ciudata... de cate ori il vedea pe tatal meu, cand venea de la lucru, o lua rapid la picior, de parca ar fi fost amenintata de vreun pericol... si tatal meu era de o blandete rara... Cu Gigi ma jucam, cand la mine, cand la ea si ne piteam dupa casa bunicii ei de cate ori aparea aceasta. La mine, ne jucam cu papusi si alte jocuri, sub masa de pe veranda, sau sub nucul din curte, nuc sub care si tatal meu obisnuia sa se barbiereasca. Totul era frumos si eram fericite in lumea noastra ireala, de papusi si castele de nisip. Totul se rupea de indata ce aparea tatal meu pe poarta, asa cum am mai spus, cand Gigi se facea dintr-o data nevazuta. Nu stiu si nu cred ca voi sti vreodata ce era in mintea ei. Cand am plecat din Scaieni (Balaca) am pierdut legatura cu ea, legatura pe care dupa zeci de ani am reluat-o ocazional. Dupa terminarea liceului s-a mutat cu serviciu la Buzau, acolo s-a casatorit, iar dupa 1989 s-a mutat in Ploiesti. Am reluat legatura, dar pentru scurt timp, deoarece am pierdut din nou contactul cu ea.
    Sa revin la Balaca. Viata mea, asa mi se parea, era una normala. Fiind putini copii, deci si rautatile lipseau... Nu ma simteam nici o clipa diferita, marginalizata. Universul meu magic era gradina. Imi amintesc o parte a curtii, separata cu gard de sarma, unde aveam flori. Apoi, mai era si nucul, un urias sub a carui umbra imi placea sa ma joc. Cand ploua mai mult, sub nuc se strangea apa si apareau broscute. Mai erau si alte minuni prin curte: gaini, curcani, unul care ma ataca de cate ori apaream imbracata in rosu,... si mai era ceva... ceva care ma atragea si ma fascina. La tanti Anica, gazda, era o camera fermecata, lipita de peretele nostru, la care aveau acces printr-o fereastra-usa, urcandu-te pe un pat. Am vazut si eu camera fermecata. Acolo erau tinute fructe si alte diverse alimente pentru iarna, un fel de frigider autohton. Ce parfum, il simt si acum in nari, cand ma gandesc acolo... ce armonie de culori: gutui, struguri, pere, mere si cate altele.
    Dupa cum se vede, aveam o viata linistita, patriarhala si de ce nu, normala. Cam plictisitor, nu? Asa este... deci sa adaugam ceva picant. Pe la sase ani, din prea mult huzur, am facut hepatita, dar nu am cazut la pat. Am continuat sa ies pe afara, sa-mi mananc cartofii copti in coltul verandei, sus, in genunchi, pe un scaunel. La cartofi se mai adaugau carnea fiarta si portocalele. Intr-o zi, curatandu-mi cartoful, la locul mai sus mentionat, am experimentat atractia magnetica a pamantului... mai exact am cazut in cap cam de la vreo trei metri.Desi jos erau pietre, adica o poteca pietruita, n-am patit absolut nimic, nici macar un cucui. Cam asta a fost copilaria mea din Balaca, o copilarie linistita si frumoasa.
    Si a sosit momentul sa inchid acest capitol, deoarece ne-am mutat in Ploiesti.

Cartea vietii mele, 1

     Ca orice peste veritabil, simt uneori indemnul de a face un act de cultura. Nu stiu daca am talent, dar tare mult mi-ar placea sa fiu scriitoare. Asa a incoltit in mintea mea, in septembrie 2008, ideea de a pune pe hartie ceea ce stiu eu despre mine. Cine va citi aceste randuri sper ca nu va adormi de la primele fraze. Chiar si asa, sper ca va fi ceva bun, daca ajuta la odihna cititorului.
     Sa incepem....

     De ce sa fii fericit, cand poti sa-ti creezi singur tot felul de situatii, care, odata aparute, iti pot face viata complicata si de multe ori de nesuportat.
     Am inceput astfel ceea ce urmeaza a fi cartea vietii mele, ca sa intrig si sa creez cateva intrebari.
     Dar sa incep cu un mic istoric. Era in iarna lui 54, 1954, o iarna grea cu nameti de doi metri. Si ca venirea mea pe lume sa nu fie una obisnuita, am ales ziua de Martisor. Se intampla la Bicaz. Tatal meu, racit cobza, a trebuit sa alerge, pe la aparitia zorilor, prin nameti, sub amenintarea urletelor lupilor, dupa moasa. Asa am sosit eu, pe la cinci dimineata, in prima zi a saptamanii, dar de la inceput cu bagajul de probleme dupa mine. Dupa ce moasa si-a facut bine treaba, dar in acei ani, ilegal, a sosit si sora medicala, care m-a insfacat de picioare si a inceput sa-mi toarne apa, vezi bine, sa ma spele, si toata mizeria de pe mine mi s-a scurs in ochi. Noroc cu nasul meu, un barbat stilat, educat si mai ales charmant, care avea ca "prietena de suflet" o doctorita tanara si frumoasa, care m-a ingrijit pana cand ochii mei au redevenit aproape sanatosi. Am pasit in viata cu ochii legati, dar asta a fost doar inceputul....
      Au urmat doi ani de copilarie normala, dupa cum mi-au povestit parintii. Umblam cu pantofii cu toc ai mamei, ma jucam in groapa cu nisip cu un baietel... eram un copil absolut normal. A fost singura perioada din viata mea cand am fost o creatie perfecta a lui Dumnezeu si imi pare rau ca nu-mi amintesc nimic.
      Intr-o zi, la usa noastra s-a abatut nenorocirea. Ea se infatisase sub chipul unei asistente medicale, care umbla din usa in usa pentru a vaccina copiii impotriva poliomielitei. La inceput mama nu a vrut, dar luata cu vorba buna, a fost in cele din urma convinsa si gata... soarta mea a fost definitiv schimbata. Am fost ultima pe lista asistentei... Acel vaccin, am aflat abia dupa 1989, facea parte dintr-un lot din Iugoslavia, cu o dozare gresita, si care in loc sa protejeze, a imbolnavit.
      La inceput, nimeni nu a banuit nimic.... eram rasfatata familiei si cerinta mea, tot mai deasa, de a fi luata in brate, ca ma dor "picioaiele" era pusa pe seama alintarii. Apoi, nu am mai putut merge... faceam febra... am devenit o leguma. Dusa pe la diversi medici, nici unul nu-si dadea seama ce am. Deh, erau si ei la inceput intr-ale poliomielitei.
      Am revenit in Ploiesti, parasind pentru totdeauna Bicazul, unde vazusem cu ochi tulburi, lumina zilei. Mai exact ne-am mutat in gazda, in Scaieni, unde tatal meu lucra la Fabrica de sticla.
      In cele din urma, un medic up-dated, mi-a pus diagnosticul: poliomielita.
      Ce va spuneam la inceput? Puteam rata eu o astfel de ocazie? Adica o lume intreaga se confrunta cu aceasta maladie, mii de oamenii mureau zilnic in toata lumea si eu sa trec nepasatoare pe langa ea? Nu, categoric nu!
      Ce as fi fost eu azi fara polio? Un om realizat, cu o cariera frumoasa... cu o familie numeroasa... nu, asta este prea banal si plictisitor. Eu am fost programata sa ma lupt chiar din primele clipe de viata.
      Prima perioada, dupa diagnosticare, nu mi-o amintesc. Mama mi-a povestit ceea ce voi scrie eu acum. Am fost internate la Coltea. In spital mureau multi tineri, dar eu desi eram practic o leguma, am avut puterea interioara, inconstienta de a lupta cu moartea. Intr-o zi, mama a fost chemata la cabinetul medicului sa faca o alegere. Eram doi pacienti foarte grav. Un baiat, mai mare ca mine, ai carui parinti contribuisera la repararea "plamanului de otel", si eu. Aparatul era doar unul singur, si noi eram doi care aveam nevoie urgenta de el. Mama i-a spus medicului sa-l conecteze pe acel baiat, care i s-a parut ei ca este mai grav decat mine. Poate gestul acela m-a salvat pe mine. Bietul baiat nu a reusit nici cu acel aparat si s-a stins. Eu, folosindu-mi proprii plamani, atat cat puteam, am reusit sa respir autonom.
     Desi paralizata de la gat in jos, incercam sa reactionez si Dumnezeu m-a vazut si considerandu-ma unul din copiii lui speciali a decis sa lupte alaturi de mine.
     In spital, curatenia, la acel moment, lasa de dorit, mai ales ca erau asa de multe cazuri... si am facut paduchi. Aveam parul lung si din cauza febrei transpiram, si uite asa, hop si paduchii. De la mine la mama si...  pana aici! Deoarece nu primeam o medicatie deosebita, comprese fierbinti si vitamine, mama a rugat medicul sa ne externeze.
     Ah, ce bine e acasa, curata, fara paduchi...
     La gazda unde locuiam, la tanti Anica, aveam doua camere si o prispa mare. Intr-o camera dormeam eu cu parinti, in cealalta fratii mei. Ah, nu stiati ca am doi frati... mai exact, mai am unul... dar asta este un alt capitol trist al vietii mele.
     Din acest punct incep amintirile mele, adica exact ce imi amintesc eu, si nu din spusele parintilor.

A mai trecut un an...

      A mai trecut un an si am mai prins in par un ghiocel... acum chiar ca imi apar in par ghiocei...
       Nu stiu de ce, acum, zilele de nastere nu mai sunt prilej de mare emotie, bucurie... chiar le anticipez cu o stare de usor discomfort, imi vine chiar sa lacrimez cand ma gandesc ca am trecut prin viata fara a realiza prea multe. Se spune ca in viata esti realizat daca ai facut un copil, ai sadit un pom si inca ceva, care in acest moment imi scapa... eu nu am facut nimic... copil, nu, ca abia la 53 de ani mi-am intalnit jumatatea... pom, nu, ca abia ma sustin pe mine pe picioare, dar sa mai plantez un pom... Am trecut prin cei 59 ani cu multe lacrimi pe obraz, cu sperante si deznadejdi, cu multe suisuri, dar cu si mai multe coborasuri.
       Nu ma pot plange, la prima vedere, pentru ca am o casa, am tot ce-mi trebuie, am un catel si un motan care imi insenineaza existenta... totusi simt un gol in suflet. Simt ca nu sunt implinita. Sant un om afectuos care, nu o spun doar eu, este cald si prietenos cu toata lumea, dar nu stiu cati pot vedea in inima mea. Cred ca nimeni nu stie ce simt si tare mi-as dori ca sa pot sa arat ce simt si ce doresc... dar nu reusesc.
      Oricum, azi nu e loc de lamentari. Am devenit mai matura.... ha, ha, ha... si sper sa ramana o gluma, caci prefer sa fiu un copil mare, care se entuziasmeaza de tot ce e in jurul nostru.