Azi e Crăciunul

     Azi, în prima zi de Crăciun, mi-au venit în minte cum am petrecut Crăciunul de-a lungul anilor.
      Nu am cine știe ce amintiri din copilărie. Mi-amintesc că, deși încercam să-l surprind pe Moș Crăciun, pe atunci Moș Gerilă, nu reușeam niciodată. Mi-a mai rămas în memorie cum într-un an pomul nostru a luat foc. Pe vremea aia se foloseau lumânări cărora li se dădeau foc serile și pe brad se puneau bucățele de vată, care făceau pomul să pară că e nins. Într-o zi, fratele cel mare a dat foc la o lumânare, care se afla foarte aproape de o bucățică de vată și asta a fost. Pomul era pus pe o masă, sau scaun, lângă o fereastră, așa că a luat foc și perdeaua. Noroc că cineva, nu-mi amintesc cine, a stins repede focul aruncând cu apă. În anul ăla pomul nu a mai avut farmec. Într-un an a venit la noi bunicul din partea tatei. Era un omuleț mic și slăbuț, care zâmbea tot timpul. Mi-a adus un cornet cu bomboane.
       Mai târziu, când deja locuiam în Ploiești, părinți mei încercau să păstreze tradițiile...cu greu.😀 Într-un an, eram în sufragerie. Afară era încă lumină și l-am văzut pe tatăl meu trecând cu bradul spre dormitorul băieților. Bineînțeles, fiind fată deșteaptă, m-am făcut că nu l-am văzut. Cred totuși că acela a fost ultimul an în care "pomul a venit noaptea, pe fereastră".
        De-acum eram mare și pomul se făcea în familie. De obicei, pomul nostru era un molid, pentru că era mai stufos. În fiecare an cumpărăm câteva ornamente noi și împodobirea lui era o reală plăcere. Noaptea apăreau și cadourile așezate frumos sub pom.
       Chiar și acum, când aranjez pomul (de prin anii '80 am un brad artificial) folosesc ornamente de când eram copil.
         Nu știu de ce nu am nicio amintire cu frații mei, în legătură cu bradul de Crăciun.😥
        Mesele de Crăciun erau aceleași în fiecare an. Masa era încărcată cu salată de boeuf, cârnați, șuncă, sarmale. Se bea țuică fiartă și vin, de obicei era un vin făcut în casă. Aceeași masă încărcată era și în noaptea anului nou. Ca desert aveam cozonac, fursecuri, rulouri cu cremă de vanilie, sărățele, cornulețe. În anii copilariei și tinereții mele nu aveam grija caloriilor.😀
         La masa de Crăciun și în special la cea de anul nou, aveam deseori toată familia și câte o rudă.
         Mai târziu, mesele de Crăciun mi s-au mutat la serviciu, pentru că atunci nu aveam liber, Crăciunul nefiind de importanță pentru comuniști. Dimineața treceam pe la biserică, mă împărtășeam și apoi mergeam la serviciu. Acolo nu mai țineam de restricțiile comuniste și întindeam o masă comună, fiecare aducând de acasă diverse preparate. Și beam țuică de Cerașu, sau Gornet. Mâncăm carne friptă în sobă, în țepușe, sarmale cu mămăligă, cârnați prăjiți. Și mese asemănătoare erau până pe la Bobotează.
         Acum sunt la pensie. Mesele sunt de dietă😀, adică, chiar dacă vrem, nu putem mânca decât un fel și acela nu prea mare. Familia s-a destrămat...tata nu mai e de peste douăzeci de ani, mama foarte bătrână, nu mai ține minte nici în ce zi e și de mâncat...câțiva dumicați. Eu trebuie să fiu atentă la ce mănânc, din motive de sănătate. Cu un soț englez, încerc să fac un compromis între cele două tradiții.
        Am tot vorbit de mâncare și nu am zis nimic despre colindători.
         Eu nu am fost la colindat. Când locuiam în Ploiești, veneau copiii din vecini. Apoi, când au apărut nepoții, veneau și ei. Mai târziu, nepotul meu, student fiind, venea cu câțiva colegi și ne colinda, pe mine și pe mama mea, cu o mulțime de colinde foarte frumoase. Acum nu mai locuiesc în Ploiești, nepoții nu mai au timp de noi, copiii de aici nu știu să colinde...se pricep mai bine la furat.😥 Acum colinde ascult doar la tv. Prieteni, care să mă viziteze, nu am. Mă mulțumesc cu prietenii virtuali și cu cei care mai doresc să ne auzim la telefon.
          Cam așa îmi amintesc eu Crăciunul copilăriei și cum este acum.

Prima ieșire cu autorulota

     După un an de recondiționare, Flower Power e gata de prima aventură. O aventură scurtă în care vom afla ce mai trebuie adăugat, modificat. Ca motor, FP este de nota 10.
      De la bun inceput vreau să vă spun de concluzia trasă. Cei din Muntenia și cei din Moldova sunt meșteri constructori, de-a lungul drumurilor sunt foarte multe magazine cu materiale de construcție. În partea transilvană, parte locuită în bună parte de maghiari, niciun magazin de profil.
        A doua știre bună este că drumurile, cel puțin pe traseul ales de noi, sunt bune, chiar foarte bune. Și aici există o excepție. În Prahova au apărut gropile și gunoaiele.
        Bun, acum să plecăm la drum. Mașină așteaptă să ne îmbarcăm.

Prima zi!

Am pornit pe partea Moldovei. Râmnicu Sărat m-a impresionat prin curățenie și copacii, mulți și umbroși. Pe traseu sunt destule locuri de popas și restaurante. Traversând râul Putna, am crezut că este doar un pârâiaș. Apoi râul Trotuș, despicat în mai multe brațe, are încă destulă apă. Ajunși în Adjud am dat peste aceleași blocuri cenușii, stil comunist, noroc că nici aici copacii nu au fost tăiați. Am văzut o biserică care mi-a luat ochii, cupolele erau "haurite".

Trecând prin Valea Seaca mi-a venit în minte "cine trece-n Valea Seacă cu hangerul prins în teacă...." și iată-ne ajunși în Bacău. Clasicele blocuri de zece etaje și puțin ambuteiaj. Când am trecut prin fața "Agricolei" mi-am dat seama că au aflat rețeta obținerii ouălor de aur. Chiar câteva se oglindeau in soare in curtea societății. 

Mai departe, trecem prin Dumbrava Roșie, dar din păcate nu am văzut-o pe Lizuca și nici pe bunul ei prieten, Patrocle.

De aici, tot la drum, circulația fiind lejeră, ajungem in Piatra Neamț. Oraș de munte, cu clădiri reabilitate, curat, ca de altfel prin toate localitățile prin care am trecut. Mi-a atras atenția o biserică cu o arhitectura deosebită, pe care, din păcate, nu am avut șansa s-o fotografiez.

Aici, fac o mică paranteză. Aproape toate pozele sunt făcute din mersul autorulotei. Deci, sunt instantanee din mers.

Trecând peste o Bistriță firavă am ajuns într-un oraș la poale de munte, cu o imagine panoramică în culori de la verde, la ruginiu și arămiu, Piatra Neamț. De aici Bistrița devine din ce mai impunătoare. Ne apropiem de primul popas. Destinația e barajul Bicaz. După ce ne-am fâțâit să găsim un loc de parcare, în final ne-am oprit în spatele terasei La Bibanu.

Am mâncat la Bibanu. Eu, păstrăv cu cartofi prăjiți (doar jumătate, restul la pachet). Stuart ceafă de porc, cam tare, cu cartofi prăjiți și salată de varză. Două beri plus mâncarea a făcut 77 lei și cum nu aveam decât sută, am tot așteptat chelnărița, dar dispăruse, așa că s-a ales cu un ciubuc de 23 lei. Probabil că asta e tactica ei.

După drumul de șapte ore, obosită, am dormit neîntoarsă. Patul s-a dovedit foarte confortabil. Pentru că am uitat acasă geanta cu schimburi, nu am avut nici pijama și am dormit semiîmbrăcată. 

Ziua a doua.

După micul dejun, ne-am pregătit pentru încă o zi însorită din minivacanța noastră. Am pornit la drum după ora 9, la fel ca și în prima zi, dar hotărâți să nu mai facem un drum așa de lung. Am trecut din nou prin Bicaz în drumul spre Cheile Bicazului.

Prin toate localitățile prin care am trecut în toată excursia, i-am suflat sub fuste dnei Dăncilă, că probabil acum suferă de "cinstită", să mă exprim pe înțelesul ei.😀😉

 Din Gheorghieni venim cu un camion cu lemne, care după un timp s-au răzgândit și a plecat în altă direcție.

Suntem în drum spre Tușnad, prin Miercurea Ciuc. Destule locuri de cazare și restaurante. De asemenea sunt gherete cu kiurtos kolac, un fel de rulou din aluat de cozonac, specific maghiarimii. După ce am ieșit din Tușnad băi, ne-am oprit pentru finalul celei de-a doua zi la Hanul Fogado. Am luat un platou secuiesc compus din un șnițel de pui, două bucăți de cotlet, un cârnat de casă, doi mici, cartofi țărănești, salata de varză. Totul foarte gustos. Ca băutură, am luat un suc de mere, bere czicki. Mai pe seara am mâncat două clătite, una cu gen de caise, una cu gem de afine.

Și a doua zi a trecut plăcut. După un somn bun ne pregătim pentru a treia zi.

Ziua a treia

Peste noapte a picurat. Ne-am dat seama după stropii mici de pe ferestre. La plecare ne-a urat drum bun un câine alb frumos, cu un glas baritonal.

Am pornit spre Bod, la o foarte bună prietenă cu care nu m-am mai ai văzut de câțiva ani. Și în această a treia zi este soare și cald.

Deși ne propusesem să stăm o oră, nici nu știu cum au trecut trei. Am discutat diverse cu prietena mea, sora și nepoata ei. I-am dus câteva plante și am luat o cutie plină cu alte plante. După o discuție cu cafea, suc și prăjituri, ne-am luat rămas bun și am pornit din nou la drum.

De la Bod, ne-am întors spre Prejmer, către Intorsura Buzăului. Drumul este bun și peisajul minunat. Peisaj de munte, în colorile toamnei.

Am continuat drumul către barajul Siriu, uitându-ne după un loc de parcare pentru cea de-a treia, și ultima noapte din această vacanță. Chiar în fața barajului, am oprit la un gratargiu, unde am putut parca, în spatele clădirii.

Primele două poze sunt unde am parcat, la marginea lacului de la baraj. Clădirea cu margini roșii e terasa de la grătar. Următoarea (în dublu exemplar) arată un tunel, pe care te poți urca să vezi de sus, în toată splendoarea și măreția lacul de acumulare. Peste drum de grătar este o troiță cu un izvor, unde vin mulți oameni să ia apă, în zeci de bidoane. Iar ultima am făcut-o grătarului, în așteptarea comenzii. Am mâncat cârnați de Pleșcoi, cam usturați, și pastramă de oaie, un deliciu. Apoi am coborât lângă autorulotă și m-am relaxat admirând lacul in înserare. Stuart s-a relaxat pe terasa, la o bere și cu ochii în zare.

Am uitat să vă povestesc de un amic, de la grătar. A venit pâș, pâș până la câțiva pași de masa noastră și cum se uită fix la mine, m-am simțit și i-am aruncat o bucățică de pastramă. Gratargiul i-a aruncat puțină pâine, dar nu i-a trebuit. Apoi, dacă a văzut că nu-i mai dau nimic, s-a mulțumit cu o felie de pâine aruncată de alt client. Mai târziu, a trecut drumul și s-a tolănit la soare. De cate ori aude o mașină care se oprește la grătar, hop și el în vizită.

Ah, încă ceva. Luna este în descreștere și cu colțurile ușor lăsate. Asta înseamnă că vom avea parte de ceva ploaie.

Înainte de culcare am stat de vorbă, depănând niște amintiri, fiecare din viața lui, înainte de a ne întâlni.  Începuse să bată vântul destul de tare, de ne clătina cu mașina. Gata, s-a terminat și a treia zi.

Ziua a patra

Peste noapte a plouat in două reprize și pe la șapte a început a treia.  Noaptea am dormit cu caldura pornită, pentru că se făcuse cam rece. Dimineață am pornit la drum ca de obicei, alegând ruta via Văleni de munte. Am trecut prin Nehoiu, Pătârlagele, unde am petrecut o vacanță copil fiind, pentru că lucra acolo tatăl meu.

De când am început excursia, drumul a fost foarte bun și liber, fiind în cursul săptămânii. Acum, de la Calvini drumul a început să aibă gropi. De când am plecat de la barajul Siriu, am fost însoțiți de o ploaie măruntă, de toamnă.

După ora 10,30 am intrat în județul Prahova și chiar dacă nu scria nicăieri, ne dădeam seama, pentru că au apărut drumuri cu gropi, pe la Cărbunești, Șoimari....și din loc în loc gunoaie aruncate pe marginea drumului.

Ultima parte din drum am parcurs-o prin Iordăcheanu, Verbila, Urlați și apoi am făcut un ocol pentru că drumul direct spre casă e închis pentru repararea căii ferate din Albești.

În jurul prânzului am ajuns acasă, unde primul lucru făcut a fost un duș grozav.

Astfel s-a terminat prima și ultima excursie din anul acesta. Ne-am simțit foarte bine și Flower Power s-a comportat foarte bine.

Retenția de apă

     Când ceva trupesc mă supără, încep să experimentez cu schimbări în dietă, cu diverse remedii naturale, mai puțin medicamente.
      În urmă cu câteva zile, având nevoie să-mi fac curățenie, am luat două zile la rând câte un ibuprofen. M-a ajutat reducându-mi durerea din genunchi, dar și eliminarea urinei. De asta mi-am dat seama abia azi, după ceea ce am descoperit după de mi-am verificat greutatea.
       După cum am spus-o în altă postare, neavând prea multă activitate, trebuie să fac ceva contra acumulării de kg și cum nicio dietă nu ajută, am început să țin post negru în fiecare luni, astfel am reușit să pierd cam patru kg. Totuși, după ultima luni, nu am scăzut deloc și în cursul săptămânii am acumulat cam două kg. Fără excese alimentare? Cum a fost posibil?
       Aseară am mâncat o salată de roșii și apoi la scurt timp vreo trei prune, vreo zece boabe de strugure și o nectarină. M-am gândit că poate nu-i un lucru bun, mai ales că am probleme serioase cu fierea, dar asta e o altă discuție. După ce le-am mâncat, am inceput cam la interval de două, trei ore să urinez. Și peste noapte, la fel. Astfel de seara trecută, până azi pe seară, am pierdut 1,5 kg. Concluzia, am retenție de apă.
         Acum că știu voi consuma mai multă apă și un fruct😀, nu mai mult.
         Deci sfatul meu, dacă vedeți că nu scădeți în greutate, deși sunteți cumpătați, încercați să vedeți dacă nu aveți retenție de apă. În acest caz sunt diverse metode de a regla nivelul apei din corp. Consumul mai mare de apă, mișcare, ridicarea picioarelor la un unghi de până 45 grade.

Teatru pentru persoane cu dizabilitate fizică

     În urmă cu ceva timp mi-a venit ideea de a o contacta pe doamna Maria Morgenstern și să-i propun înființarea unui canal, a unei pagini, unde persoane greu deplasabile, cu dizabilități fizice pot urmări piesele de teatru actuale. Același mesaj l-am trimis și teatrului Metropolis. Azi doamna Maria Morgenstern a avut amabilitatea de a-mi răspunde că se va gândi la propunerea mea.
     În perioada când puteam merge și aveam serviciu, nu-mi scăpa niciun spectacol de la Casa de cultură Ploiești. Am văzut toate piesele de teatru jucate de actorii teatrele din București, toate operetele, revistele teatrului de revistă din București.
     Așa am avut fericirea de a-i vedea pe scenă pe Carmen Stănescu, Gina Patrichi, Florina Cercel, Dana Dogaru, Catrinel Dumitrescu și multe alte minunate actrițe. Dintre minunății noștri din actori enumer doar câțiva: George Constantin, Ion Marinescu, Mihăilescu Brăila, Mișu Fotino, Florin Piersic, Marius Bodochi...
       Sunt îndrăgostită de teatru și pentru că nu mai pot merge la spectacole, pentru că nu mai locuiesc în Ploiești și deplasarea este dificilă, ascult teatru pe eteatru.ro, dar ar fi cu totul altceva să-i văd pe actorii respectivi.
        Am avut această idee de a contacta câțiva oameni de teatru după ce am auzit un fragment din one-man show-ul lui Răzvan Vasilescu, "Este ok și la 60". Neputând să merg la spectacol, am apelat la el, mai exact la soția lui, ambii fiindu-mi colegi de clasă, în liceu, să-mi înregistreze spectacolul, cu asigurarea că nu-l voi distribui, dar...n-am găsit înțelegere.
         Acum am o speranță sădită în inima mea de aceasta minunata actriță, Maia Morgenstern, pentru care am toată admirația.

Premoniție, sau ce?

    Vi s-a întâmplat vreodată să "primiți" un mesaj a ceea ce se va petrece cât de curând? Am să vă spun mai mult despre ceea ce mi se întâmplă mie.
     Cu ceva ani în urmă, când puteam să merg fără ajutor, simțeam pur și simplu că voi cădea și cât de curând se întâmpla. Apoi, după de am inceput să folosesc obiecte ajutătoare, nu am mai avut acel avertisment mental.
     Dar ceva cu totul deosebit este felul în care sunt anunțată, pregătită că cineva din familie, sau apropiat mie va pleca dintre noi. Când lucram, aveam un coleg, cu care mă înțelegeam foarte bine și care mi-a rămas prieten și acum, după foarte mulți ani de când nu ne-am mai întâlnit. Când îmi apare în vise, absolut banale, știu că foarte curând voi primi o veste despre cineva care a părăsit această lume. Nu îl consider un înger negru, ci mai degrabă, un înger care mă pregătește pentru trista veste.
      I-am spus și lui și am crezut că dacă ne-am *regăsit" acele vise vor înceta, dar nu a fost așa. Partea interesantă este că visele le am doar pentru persoane apropiate.

Sindromul post polio

     Azi vă voi descrie mai amănunțit ce este, cum se manifestă acest sindrom. Fac acest lucru deoarece sunt multe persoane trecute de 50 de ani, care au suferit de poliomielită și au rămas cu sechele. Probabil unele dintre aceste persoane se confrunta cu acest sindrom și nu știu ce au, pentru că majoritatea neurologilor români nici nu au auzit de această afecțiune. Așa că, m-am gândit să vă împărtășesc tot ceea ce știu și mai ales tot ceea ce am de înfruntat acum.
        În primul rând trebuie spus că SPP apare la cei care au avut forme grave ale poliomielitei și care au trăit cu sechele peste 30 de ani.
       Eu am suferit de o formă foarte gravă a poliomielitei, fiind complet paralizată de la gat, în jos. Nu mai intru în amănunte și am să spun doar că, printr-o voință supranaturală, am revenit la o stare aproape normală. Totuși, după ce am împlinit 40 de ani, pe nesimțite, am inceput să am probleme, mai ales cu genunchii. Tot timpul am făcut mișcare, mai exact, yoga, bicicletă și bandă. Intre-timp, după vârsta de 50 de ani, am cunoscut un bărbat (actualul meu soț) și a trebuit să-mi fac datoria de stăpână a casei. În urmă cu vreo șapte, opt ani, am inceput să mă simt slăbită, să am dificultate, dimineața, la înghițit mâncare solidă. Nu e o stare permanentă, dar când mi se întâmplă să simt că mâncarea mi s-a oprit cam deasupra sternului, trebuie să-mi țin respirația și să mă lovesc cu palma în piept, până simt că s-a reluat activitatea de glutiție. Apoi, un alt simptom este slabă funcționare a colonului, uneori ducând la constipație. De aceea am grijă să mănânc variat și să beau apă suficientă, pentru ca acest lucru să se întâmple cât mai rar. Tot un simptom este și tusea. Pentru că sistemul respirator a început să se deterioreze, nu mai respir la întreaga capacitate și din când în când am accese de tuse. Am incercat tot felul de medicamente, leacuri băbești, dar în final medicul de familie mi-a spus că trebuie să mă obișnuiesc cu ea.
            Dar toate astea le pot trece cu vederea, ceea ce urmează este ce mă afectează cel mai mult. Aproape nu mai pot merge. Am trecut prin faza cadrului ușor, apoi la cadrul cu două roți și platformă de stat când obosesc. Acum, de vreo lună, folosesc un scaun electric😀, cu joystick. Totuși am libertate de mișcare, deoarece pe afară mă deplasez cu un scuter (disability scooter).
           Principalul efect al sindromului este distrugerea neuronilor într-un ritm mai rapid decât în mod normal. Nu există tratament, deși se studiază încă din anii șaizeci.  Moartea neuronilor înseamnă atrofierea musculaturii. Astfel nu mai pot merge decat cu mare efort scap diverse obiecte din mâini, nu mă pot întoarce ușor în pat...nu pot purta pijama pentru că se răsucește în jurul meu și-mi blochează orice mișcare.
             Deși sunt conștientă de situația în care mă aflu, nu pot să mă predau, pur și simplu, să mă așez în pat și să aștept sfârșitul. Nu, nu știu dacă e bine ce fac, totuși mi-am cumpărat o bicicletă simplă, de cameră și fac din două în două zile puțină mișcare. Am și un aparat de masaj pe care-l folosesc cam de două, trei ori pe săptămână.
              Am scris toate acestea pentru cei ce caută un răspuns. Dacă cineva vrea să mă întrebe despre ceva ce nu apare aici, eu voi răspunde, dacă voi ști despre ce este vorba.
              În rest, capul sus și atenție la gropi!

Gândire pozitivă

   Citesc mereu că o gândire pozitivă ajută la vindecare, la o stare psihică bună, chiar se întâmplă o modificare a creierului. Probabil că ceva adevăr este, pentru că oricât de greu mi-a fost aproape toată viața, mereu am avut puterea de a merge mai departe gândindu-mă că pot face aproape totul...în felul meu.
    De vreo șapte, opt ani am intrat pe o pantă descendentă fiind afectată de sindromul post polio. Am citit tot ce s-a publicat despre SPP și concluzia este că  nu există nicio posibilitate de stopare a degenerării rapide. Și totuși...nu mă las și pentru că nu mai pot merge fara cadru, nu pot sta în picioare decât câteva secunde, am optat pentru un scaun electric și pentru ca musculatura să nu se atrofieze, am luat o bicicleta de cameră pe care o folosesc din două în două zile, la nivelul zero, cam două minute. Și deoarece sunt sedentară, ca să nu mă îngraș, am început, cam de trei luni, cura propusă de un cercetător japonez Yoshinori Ohsumi, care a primit premiul Nobel pentru asta. În fiecare luni după micul dejun nu mai mănânc nimic până a doua zi la micul dejun. Și funcționează. În cele trei luni am pierdut aproape patru kg. Perseveranța o pot socoti o gândire pozitivă.