E seara... si ma gandesc la o gramada de lucruri, unele mai importante, probabil doar pentru mine, unele mai putin importante. Chiar acum o aud pe mama, entuziasmata, razand ca a descoperit cadoul lasat de mos, in lipsa ei din camera. Nu e ceva scump, doar o pereche de botosei, dar care a incantat-o, mai ales ca isi simte picioarele rece si mi-a spus ca se va culca cu ei in picioare. E o mica atentie, venita de la noi... si imi vine in gand ca, mai are si un baiat si doi nepoti, care nici macar un telefon nu-i da, ca sa nu mai zic ca nu o viziteaza, sau sa-i trimita cate o mica surpriza din cand in cand. Cat a fost buna de ajutor, de oferit... a fost buna, solicitata, cautata. Acum, nimeni nu mai o doreste in preajma. Ea vede toate astea, vede ca tot in sotul meu ii este nadejdea si cu toate astea tot nu-l are la suflet. El este vinovat de tot ce nu-i este ei pe plac.
Viata mea este atat de complicata ca mi-am zis ca mi-am pierdut credinta. Cred ca exista Dumnezeu, dar nu mai cred ceea ce spun preotii si toti cei care se dau drept invatati. Eu cred ca totul este o poveste frumoasa, care incearca sa aline suferintele si deznadejdile oamenilor. Un exemplu... "cere si ti se va da"... daca nu "primesti" ce ai cerut, pentru care te-ai rugat, inseamna ca acel ceva nu e bun pentru tine. Asa ni se spune. Adica daca eu m-am rugat sa fiu intr-o stare buna fizica, pentru ca am fost permanent constienta ca nu voi fi niciodata din nou sanatoasa, asta nu este bine pentru mine si astfel starea mea se deterioreaza ingrijorator de repede.
Un alt exemplu... "cand o usa se inchide, alta se deschide"... gresit... sa zicem ca o usa mi s-a deschis cand a intrat in viata mea Stuart. Apoi toate usile din jurul meu s-au inchis. Relatia mea cu familia s-a stricat, in unele situatii, de tot. Pot spune ca acum nu mai am frate si nepoti, doar o mama, care aproape in fiecare zi gaseste motiv sa-mi otraveasca sufletul cu tot felul de remarci, toate gravitand in jurul lui Stuart. E adevarat ca are o multime de defecte, dar atunci cand l-am acceptat in viata mea l-am luat asa cum e si pentru ceea ce este, nu ca sa-l transform dupa tiparul dorit de mama mea. Ea nu cunoaste cuvantul toleranta. Toata viata, ea a fost cea care a decis si nu intelege ca eu sunt total opusul ei. Stuart a spus odata ca sunt un inger viu. Nu sunt inger, dar stiu sa fiu toleranta. Ma gandesc ca el este cel care isi face griji pentru mine, el este cel care ma ridica, la propriu, cand cad si stiu ca va fi langa mine pana la sfarsit. Tot el este singurul om din viata mea care mi-a creat conditiile de a fi independenta.
Cred ca fiecare om, cand ii este scris sa se nasca, vine pe aceasta lume cu un parcurs precis, nevazut, dar de la care nu se poate abate. De aceea nu cred nici in liberul arbitru, pentru ca nu am posibilitatea de a alege, incepand chiar cu momentul nasterii. As fi dorit sa ma nasc intr-o familie care sa-mi arate o dragoste senina, altruista, care sa ma impinga de la spate sa-mi iau zborul fara a incerca, indiferent cand a venit acea desprindere, sa mi se agate ca o frana de picioare. Apoi, intalnirea mea cu Stuart... a fost o minune pentru mine si sper ca si pentru el, dar a venit poate prea tarziu... unde a fost liberul arbitru?... mi-am dorit din totdeauna sa am o familie, dar asta a venit tarziu, poate prea tarziu. Si cand spun prea tarziu, ma refer la viata intima, care pentru noi s-a dus... a ramas doar prietenia, care nu e lucru putin... totusi...
Se spune ca unui om care are un handicap, o mare problema de sanatate, Dumnezeu ii da un har, care sa compenseze nefericirea lui. Gresit! Eu nu am nici un har... nu am voce, nu am ureche muzicala, nu am talent la desen, nici macar talent la scris, desi se spune ca "pesti sunt fiinte artistice". Mi-as dori sa pot pune pe hartie tot ceea ce-mi trece prin gand, dar cand ma apuc sa scriu totul dispare, frazele se complica, ideile se incurca intre ele si gata... nu mai iese nimic.
Totusi e seara lui Mos Nicolae... am mancat o amandina, adusa de mosul meu ( nu am mai mancat dulciuri de doua saptamani, pentru ca incerc sa slabesc putin, din ratiuni de sanatate) si incerc sa ma simt bine cu mine. Pur si simplu am simtit nevoia sa scriu ceva aici, ca si cum as vorbi cu niste prieteni la o cafea. E greu cand cei apropiati, fie familie, fie prieteni, nu-ti deschid din cand in cand usa ca sa stea cu tine o ora, de vorba la o cafea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu