Intr-o seara, plimbandu-ne pe drumul forestier, sa surprindem iepuri, caprioare, pasari, am lovit o piatra, care ne-a spart cutia de ulei. La inceput, nu ne-am dat seama ce s-a intamplat, dar am observat ca indicatorul ne arata ca nu mai avem ulei. Stuart a crezut ca s-a terminat si cand am ajuns intr-un loc unde puteam intoarce, a oprit, a controlat nivelul uleiului, a pus rezerva pe care o aveam cu noi si am pornit inapoi spre casa. Totusi imediat, indicatorul ne-a aratat ca iar nu avem ulei. La o verificare mai atenta aveam sa constatam ca uleiul se scurgea din cauza cutiei care era sparta. Am stat putin pe loc sa luam o hotarare si ne-am aventurat spre casa, cu multa grija. In momentul cand am inceput sa coboram, s-a gandit sa intrerupa motorul ca sa nu-l strice si... am inceput sa luam viteza. Franele nu mai functionau, iar drumul era o serpentina nu prea complicata, dar care totusi devenea din ce in ce mai periculoasa. La primul cap de pod, fara frane, Stuart a reusit sa stapaneasca cat de cat masina, sa nu ne lovim frontal si sa ne rostogolim. Am avut totusi noroc, pentru ca acel cap de pod era mic de inaltime si lovindu-l cu partea laterala, a mea, a reusit sa dirijeze masina in partea opusa, ajungand intr-o rapa, oprindu-ne intr-un bolovan salvator. Fara el, probabil am fi ajuns, rostogolindu-ne, in apa, poate chiar raniti. Am avut centurile puse si nu am suferit nici o zgarietura. Stuart a iesit primul din masina si a venit sa ma ajute si pe mine. Era deja seara, iar noi doi am luat-o la pas cu speranta ca poate va trece cineva care sa ne ia cu masina. Drumul spre casa era de vreo doi-trei km si eu nu eram in stare sa merg atat pe jos. Deja dupa un km nu mai puteam sa merg. Tot timpul am incercat sa telefonam cuiva in Odorhei, care sa ne trimita un taxi, dar o parte din drum nu am avut semnal. In cele din urma am primit confirmarea ca un taxi este in drum spre noi, astfel ca m-am asezat pe o piatra pentru ca picioarele mele nu mai vroiau sa se miste din loc si pace. Am ajuns cu bine acasa, dar am ramas marcata de acel accident, poate minor, dar care, in cazul unui incepator, putea sa se termine trist. A doua zi masina ne-a fost scoasa din rapa cu ajutorul unui tractor si abia atunci au putut fi vazute daunele... roata din fata, pe partea mea, era impinsa inauntru. Masina a mers direct la dezmembrari. Bine ca totul se terminase cu bine, in ceea ce ne priveste pe noi.
Dupa cateva zile, primesc un telefon de la mama, ca sa vin acasa, ca se simt rau. I-am spus ca nu avem cu ce veni, i-am spus despre accident si ma credeti, sau nu, nici nu i-a pasat. Ba gresesc, mi-a spus ca m-a pedepsit Dumnezeu pentru ca am parasit-o. Asta a fost reactia mamei, a unei mame fata de copilul pe care pretinde ca-l iubeste...
Desi nu era singura, avandu-i aproape pe baiatul ei si cei doi nepoti, totusi am sunat o prietena, pe care m-am gandit c-am s-o gasesc disponibila, s-o rog sa treaca sa vada daca are nevoie de ceva. Din fericire, se afla chiar in zona si s-a dus imediat s-o vada. Povestindu-i prietenei de ce nu pot veni in Ploiesti, cred ca a fost socata, ca nu a reactionat in nici un fel, dar mai tarziu mi-a telefonat, ingrijorata de starea noastra... o straina, ingrijorata pentru noi...
Masina era cam veche si dupa accident chiar nu mai merita o investitie, asa ca Stuart s-a hotarat sa plece in Anglia sa cumpere alta. Problema eram eu, pentru ca nu putea sa ma lase singura nici macar o zi. Am hotarat sa-l rog pe nepotul meu, contra cost, bineinteles, sa vina sa ma ia la Ploiesti, unde am stat o saptamana.
Cand a venit Stuart sa ma ia, am hotarat s-o luam cu noi si pe mama sa vedem daca se acomodeaza unde locuiam noi.
Tot drumul a vorbit si m-a implicat si pe mine, lucru care l-a deranjat pe Stuart, el fiind obisnuit sa conduca in liniste, dar nu ne-a spus nimic. Printre altele, mama mi-a marturisit ca inainte de a muri, ar vrea sa se impace cu fiul ei, cu care de altfel, de cate ori se intalnea se certau. Acum nu mai vorbea cu noi pentru ca nu a reusit sa primeasca el apartmentul. Orice ar face el, in final tot eu sunt vinovata ca ei doi nu se inteleg, si asta mi-a reprosat-o de mai multe ori. Aici e valabila vorba ca "pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti". In loc sa-mi fi vazut si eu de viata mea, asa cum toata lumea m-a sfatuit, eu m-am complicat, acceptand sa locuim impreuna.
Dupa un drum lung, obositor, am ajuns in Paradis. Vai, cum sa traiesti in salbaticie... fara vecini de zid, fara galagia celor de la etaj, fara poluarea orasului... aici nu auzea decat susurul apei, ciripitul pasarelelor, fosnetul padurii. Nu, categoric nu era locul ei preferat. In aceeasi perioada, surorile lui Stuart aveau in plan sa ne viziteze si noi ar fi trebuit sa le luam de la aeroportul din Budapesta. Dar, cu mama la noi, planul a fost schimbat si Stuart s-a dus singur. Cei trei frati, obisnuiti cu bautura, se cam intrecusesa cu paharul, intr-o seara, ceea ce a facut-o pe mama sa se hotarasca sa plece, asta fiind ultima picatura de nemultumire, la tot resul. Desi aranjasesm cu nepotul sa vina sa o ia la o data anume, ea nu a mai vrut sa mai ramana nici o zi, asa ca a trebuit sa-si lase balta treburile si sa vina s-o ia. Nepotul, la fel ca si tatal lui, si-ar fi dorit si el apartamentul si cum nu l-a primit, nu era incantat s-o ajute pe bunica. Dupa plecarea mamei, am reusit sa vizitam si noi diferite locuri, ca Sighisoara, muntele Madaras. Intr-o seara, ne-am dus in Odorhei, la restaurant, cu muzica live.
Cand a sosit momentul plecarii, le-am dus pe cumnate pana la aeroportul din Budapesta, iar noi am calatorit spre Anglia, cu masina si ferryboat-ul. A fost prima mea calatorie "afara", dupa cea din 1973, in Ungaria. Nu mi s-a parut prea obositor si trecerea cu ferryboat-ul a fost chiar ceva inedit. Mi-a placut Anglia, de cum am ajuns. E exact asa cum mi-am imaginat-o. Peisajul este minunat, arhitectura deosebita de a noastra, oamenii politicosi si amabili. Ceva ce nu mi-a placut? Da, felul tinerilor de a se imbraca. Se spune ca englezii se imbraca prost... corectie: tinerii englezi se imbraca prost. Am vazut foarte multi tineri obezi.
Am vizit multe locuri... am facut intr-o saptamana cam jumatate din Anglia (nu Marea Britanie). Stuart mi-a aratar locurile copilariei lui.
O deosebire foarte mare intre romani si englezi, este felul in care se consuma o invitatie. Daca mergi la prieteni, invitatie prestabilita, cu vei gasi masa pregatita, ca la noi. Ei iti ofera, eventual, ceva de baut, sau un ceai. Asa ca e bine sa te duci cu burta asigurata. Nu fac asta din zgarcenie, asa sunt ei. Stuart, deja se comporta ca un roman adevarat si cand ne vine cineva in vizita, ma si intreaba daca avem ceva sa le oferim, in afara de un suc, un pahar de vin, sau bere. In cazul ca intalnirea este la un restaurant, sau un bar, fiecare isi plateste consumatia. Daca le oferi ceva de mancare, sau le platesti o bautura, se simt flatati si uimiti. Intr- seara, am fost invitati la niste prieteni de-ai lui Stuart. Cand au aflat cum ii pregatesc micul dejun, cum gatesc si mai ales ca fac paine de casa, pe langa uimire si incantare, au decis ca in anul urmator vor veni sa se convinga la fata locului... din pacate, pentru ei, s-au despartit si planul a cazut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu