Apoi, dupa euforia acelor clipe de extaz, au urmat anii bulversarii generale. Oficiul si-a schimbat de cateva ori conducerea, salariile ne-au fost negociate si periodic marite, din peste o suta de angajati am ramas vreo sapte. Din pacate, ultimul director in loc sa se preocupe sa ne updateze, sa gaseasca modalitati ca se functionam intr-un domeniu care nu va disparea niciodata, nu si-a vazut decat propriul interes, pe noi lasandu-ne sa ne descurcam cum putem. Din orgoliu, sa nu devina din director-patron, doar un sef de departament, a refuzat oferta Bancpostului de a ne prelua cu active si pasive.
Acum, pasesc intr-o noua faza a existentei mele. Deoarece cei din Bancpost au refuzat sa ma angazeze, desi eram o exceptie in domeniul prelucrarii datelor, dar aveam un handicap... am hotarat sa ma pensionez. Chiar in acel an a intrat in vigoare o lege care permitea celor cu handicap permanent, dobandit inainte de a intra in serviciu, sa primeasca pensie pentru limita de varsta. Mi-am facut dosarul, am "alergat" pe la diferite comisii, ca asa e la noi... si in cele din urma am reusit. La patruzeci de ani eram pensionara, fara grija zilei de maine, asa cum erau multe din colegele mele. Pensie frumoasa, nici o grija... dar ar fi fost prea frumos doar asa. Nemaiavand motivatia iesirii din casa, am inceput sa ies tot mai rar. La asta se adauga instalarea menopauzei, care la mine nu s-a manifestat agresiv, ci ca un dusman perfid, lucrandu-ma din interior, fara a-mi da de stire ca lucrurile se schimba... si nu in bine... am inceput sa am dureri de genunchi, sa respir mai greu.
Tot in acesti ani, tatal meu a inceput sa se simta rau. Exact nu stiu ce-l supara, ca nu-mi spunea mie. A facut analize, toate bune... a mers la diferiti medici, pentru ca in cele din urma sa fie trimis la urologie. De aici a mai fost un pas pana la a-l pierde. A fost operat la prostata, dar situatia lui nu s-a imbunatatit, din contra. Acasa statea mai mult in pat. O singura data a facut o plimbare mai lunga pe Republicii si cand s-a intors era alb si abia mai respira si ne-a spus ca era sa nu mai ajunga, asa de greu i s-a parut. Apoi, nu a mai iesit, nu s-a mai ridicat din pat... si in noaptea dintre 9 si 10 august 1997 s-a stins, cu mare greutate. Seara s-a dus la baie si cand a iesit pe hol s-a prabusit si nu am reusit, eu si mama sa-l ridicam, asa ca i-am pus o perna sub cap, o patura pe el sa nu-i fie rece si am telefonat fratelui meu, care a venit imediat cu nepotul meu. L-au ridicat, l-au asezat pe canapeaua din sufragerie... deja calatoria lui incepuse. In putinele momente de revenire ne-a spus sa plecam din camera, lucru pe care nu l-am inteles imediat. Dupa ce eu si Radu ne-am dus in camera mea si ne-am lungit pe pat, mama s-a dus in bucatarie... si in cateva minute, fratele meu ne-a chemat ca "tataia" s-a dus.
Eu, timida si emotiva, care plange din orice, am fost de nerecunoscut. Chiar fratele meu s-a mirat cat de tare am fost. Am ajutat atat cat am putut sa-l pregatim pentru ultima lui calatorie.
Nu stiu ce pacate ar fi putut sa aiba tatal meu, sau ce karma, dar a avut parte, chiar la biserica, de un moment foarte neplacut. Cineva a aprins o lumanare la capul sau, a lasat-o nesupravegheata si cum nimeni dintre noi nu se afla acolo, trebuind sa facem pregatirile de inmormantare, a luat foc si doar printr-un miracol nu a ars tot, doar putin din imbracamintea sicriului si din parul lui. Dar totul s-a rezolvat repede si a avut parte de o inmormantare decenta.
Dar sa lasam trecutului toate momentele triste si sa pastram in prezent si viitor momentele fericite. Am spus momente fericite? Trebuie sa ma gandesc cam mult sa le descopar, ele fiind umbrite de multe necazuri. Da, au fost bucurii... aniversarile in familie, mici calatorii prin tara si mai ales bucuria cititului. Intr-un an, cand mi-am luat concediu, am hotarat sa nu plec nicaieri si sa stau acasa sa citesc. Intr-o luna am citit toate romanele din Comedia umana a lui Balzac... Doamne, ce concediu de vis am avut!.... As fi vrut sa mai inca o luna sa mai pot continua sa nu fac nimic, doar sa citesc. Mi-a placut din totdeauna sa citesc si chiar si la serviciu, cand aveam momente moarte, citeam. De fapt eram mai multi pasionati de citit si cartile treceau de la unul la altul intr-un adevarat tur de forta. Totul era si mai captivant avand in vedere ca in anii '80 cartile erau greu de procurat, asa ca cine avea una buna, o dadea celorlalti s-o citeasca.
Am ajuns la patruzeci si cinci de ani... ma simt tot mai singura, cu toate ca legatura cu mama este tot mai stransa, din nefericire pentru amandoua... am sa ma explic mai tarziu. Colegele de serviciu, desi treceau uneori pe langa apartamentul meu, nu ma vizitau. Simteam lipsa unor mici suete la o cafea. Doar prietena mea Gilda, venea duminica sa jucam yams. Dupa o scurta perioada cand nu ne-am mai vazut, am reluat legatura cu o alta colega-prietena, care a inceput sa ma viziteze in fiecare joi dimineata. Am avut o perioada rece si asta tot din cauza mamei, care toata viata i-a placut sa creada ca detine adevarul absolut. Intr-o zi, avand drum, cu o alta prietena, cu masina, am trecut pe la Demelzica, prietena suparata pe mine, si facand primul pas, relatia noastra a fost reluata. Am fost foarte apropiate in timpul serviciului si acum, cand locuiesc departe de Ploiesti si cand ea nu mai ma viziteaza ii simt lipsa. Stiu cat este de ocupata cu serviciul, stiu ca sotul ei nu "simte" nevoia de a o scoate din casa, ca sa ne faca cate o vizita. Noi am fost la ei de cateva ori, dar neintorcandu-ne vizitele am considerat ca nici noi nu mai trebuie sa-i vizitam. Intr-o jumatate de ora ar fi la noi.... dar e greu... in schimb prietena Gilda, daca o chem la mine, vine de la distanta de jumatate de zi... deh, asta e viata! Eh, dar gata cu lamentarile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu