Asumarea riscului

De cateva zile, pe toate posturile radio, tv aflam detalii despre tristul eveniment din Algeria, unde au fost ucisi si doi romani. E trist... si totusi... cei care cauta sa-si faureasca un trai foarte bun, poate in termen foarte scurt in raport cu ceea ce pot face in tara, trebuie sa-si asume riscul, atat ei, cat si familiile lor. In Algeria au fost mereu perioade conflictuale, deci riscul este permanent, iar cei care se duc acolo de buna voie, doar pentru ca se castiga foarte bine, ar trebui sa fie obligati, inainte de a pleca din tara, sa faca un angajament scris, ca isi asuma toate riscurile inerente. In orice atac asupra teroristilor se actioneaza neselectiv. Armata algeriana a bombardat masinile in care se aflau si ostatici. Ma repet, este trist ce s-a intamplat, dar nu pot sa remarc faptul ca statul roman isi asuma toate cheltuielile de repatriere si inmormantare pentru cei doi, care lucrau in Algeria pentru ei si nu erau trimisi de statul roman, sa lucreze in folosul statului. Mi se pare nedrept ca bani de la buget sa mearga in astfel de directii, fie ele atat de tragice, sau ca despagubiri in urma proceselor castigate de mii de romani la Curtea Europeana, fara a fi luati banii respectivi de la cei care ar trebui, de drept, sa plateasca. Cu toti acesti bani directionati gresit, s-ar putea imbunatati, in primul rand, sistemul sanitar. Revin la stirea privind suportarea cheltuielilor de inmormantare de catre stat, si imi vine in minte cazul zecilor de morti de la morga din Iasi, daca nu ma insel, care zaceau acolo de mult timp, pentru ca nimeni nu-i revendica si bineinteles ca Primaria (reprezentanta statului in teritoriu) nu avea bani sa ii inmormanteze. A fost nevoie sa apara un om cu bani, dar ce miracol!, si cu suflet, care a platit pentru ca toti acesti nefericiti sa-si gaseasca odihna crestineste. De ce nu face acelasi lucru si patronul care i-a angajat pe romanii din Algeria? De ce statul roman nu ii cere acestuia sa se ocupe de salariatii lui? Dar degeaba ma tot intreb eu de ce? pentru ca raspunsul este tot la mine... traim in Romania si noi actionam dupa reguli numai de noi stiute...

Tratamente pentru boli, sau boli pentru tratamente?!

In fiecare zi primesc de la prietene tot felul de mail-uri, unele mai hazlii, altele mai ciudate, iar unele de-a dreptul interesante. Asa s-a intamplat si acum cateva zile, cand, coincidenta sau nu, am primit de la o prietena o gluma pe tema medicamentelor, iar de la alta un articol foarte interesant despre industria farmaceutica. Gluma era cam asa: Un individ il vede pe un prieten, care tocmai iesise dintr-o farmacie, aruncand la gunoi punga cu medicamente. Intrigat, il intreaba de ce a facut asta. Prietenul ii raspunde: m-am dus la medic, ca si el trebuie sa traiasca, apoi cu reteta in mana, m-am dus la farmacist, ca si el trebuie sa traiasca, dupa care am aruncat medicamentele, ca si eu trebuie sa traiesc. Buna, nu? Articolul pe tema medicala era tocmai despre amploarea luata de productia de medicamente. In fiecare zi aflam, din diverse reclame, de noi si noi produse miraculoase, care iti iau durerea cu mana. Care este realitatea? Cu zeci, sute de ani inainte, oamenii se tratau cu ceaiuri, tincturi, comprese, alifii. Chiar si in zilele noastre, sunt zone pe acest pamant, oamenii continua sa se trateze numai cu plante pentru cele mai diferite afectiuni. E adevarat ca efectul apare tarziu, pentru ca asa cum boala intra in corp putin cate putin, in timp, tot asa si va pleca; totul e sa perseverezi si sa nu te impacientezi daca in doua zile nu vezi nici o ameliorare. Acum, in anii acestia de tehnologie avansata, se produc medicamente sintetice care dau, uneori, rezultate spectaculoase, rapid, dar nimeni nu spune ce efecte secundare produc. Am experimentat pe pielea mea o astfel de situatie. Am baut ceai de mesteacan pentru o detoxifiere, dar cred ca am abuzat putin, drept care mi-a aparut o iritatie pe corp, care nu a cedat si deci m-am prezentat la un medic internist pentru a-mi recomanda ceva, ca aveam niste mancarimi ingrozitoare. Mi-a recomandat doza soc cu cortizon., si gata, am scapat de iritatie. Incet, incet am inceput sa simt o mare oboseala, o sfarseala si de data asta m-am prezentat la medicul de familie (tocmai ma inscrisesem) si dupa ceva investigatii si dupa ce a aflat si de terapia soc cu cortizon mi-a spus ca totul a pornit de acolo, ca a fost o mare greseala. Mi-a recomandat diverse produse, din plante si vitamine, si mi-am revenit la normal, dar a durat destul de mult recuperarea. Asa se intampla cu cei care sunt diagnosticati, sa zicem, cu diabet. Li se recomanda o serie de medicamente, care distrug stomacul, deci trebuie sa ia ceva si pentru a proteja stomacul si ceva pentru inima, care sufera din cauza atator substante chimice in corp, si in cele din urma, mai trebuie sa ia ceva si pentru protectia ficatului si a rinichilor... deci pleaca omul acasa, in loc de unul-doua produse, cu zece. Si producatorii de medicamente si farmacistii si, nu in ultimul rand, medicii isi asigura traiul linistit. Nu generalizez, nu toti medicii sunt racolati de producatorii de medicamente. In acest articol se arata ca banala timiditate a devenit o boala grava, depresia sociala si pentru asta sunt recomandate medicamente antidepresive. Din acest motiv, atat de actual, "banii", atunci cand se vorbeste de beneficiile unui produs natural, imediat sar cei interesati, cu agrumente doveditoare a ineficientei respectivului produs. Asa s-a intamplat si in cazul d-nei Monica Tatoiu, cand a facut acel tratament pe baza apicola.  Dar am sa povestesc un alt caz, tot din familia mea. Mama mea, cu vreo douazeci de ani in urma, facea destul de des hipertensiune, adica trecea de 20. Lua diverse medicamente diuretice, dar crizele nu incetau. Am citit intr-o publicatie despre terapia cu tinctura de usturoi si am facut acest experiment, ca nu avea ce sa piarda. Dupa aceasta cura, nu a mai facut niciodata tensiune mare, sau variabila si nu a mai fost nevoie sa repete cura. Asadar, cu putin usturoi, putina tuica (curata si tare) si putin lapte a scapat de o situatie care o facea sa sufere destul de des. M-am prezentat, in urma cu doua saptamani, la medicul de familie pentru un control si pentru ca am vrut sa fac niste analize (ma simteam cam rau, din cauza fierei... deh, Craciunul...) si mi-a spus ca am ficatul marit si gras, adica steatoza hepatica. In asteptarea rezultatelor, am cercetat pe net, ce plante ma pot ajuta si am gasit isopul, indicat in steatoza si armurariu, care se spune ca vindeca 100% ficatul. Chiar am citit un articol in care o doctorita spunea ca armurariu este cu siguranta cel ce ajuta la refacerea totala a ficatului. Asa ca, am sa-mi informez medicul de acest lucru si sper ca nu se va opune sa ma tratez pe cale naturala, pentru ca oricum, eu nu iau medicamente de sinteza. Pana atunci, am inceput deja sa iau dimineata tinctura de sunatoare si deja se vad rezultatele, adica ma simt mai bine. In concluzie, nu va panicati daca medicul va spune ca sunteti bolnav si va prescrie niste medicamente scumpe. Cereti sa fiti tratati pe cale naturala, pentru ca este dreptul vostru la viata. Exista preparate testate medical, aprobate de Ministerul Sanatatii, atat din plante, cat si din produse apicole. Chiar daca nu veti primi o reteta compensata, sau gratuita, pretul este atat de mic... Va dau un exemplu, am fost la un medic homeopat, am platit consultatia 120 lei ( am fost de trei ori) si medicatia prescrisa nu a depasit 50 lei. Nu am continuat,  deoarece, ca orice medic privat, nu prescrie totul de la inceput cu indicatii pentru viitor, ci trebuia sa merg cam la trei luni, si de fiecare data 120 lei. E cam mult... incerc sa-mi rezolv pe alta cale nevoile. Cam asta mi-a fost intentia de azi, sa va spun ca nu trebuie sa va indopati cu medicamente, ca va veti ruina si mai rau sanatatea. Apelati la natura, ea stie cum trebuie intervenit, incet, cu delicatete, dar cu determinare. Va doresc sanatate si incredere in natura bogata in remedii.

In memoriam... fratelui meu Ion

       Acum in ajun de Sfantul Ioan, vreau sa scriu cateva randuri despre fratele meu Ion, care a plecat din aceasta lume in urma cu patruzeci si trei de ani, dupa o suferinta groaznica, pe care, eu, o consider absolut nedreapta. Abia intrasem la liceu, si aici vreau sa fac o mica divagatie - am intrat la liceu datorita unei vorbe bune pusa acolo unde trebuia, de catre fratele meu... eu, fiind o teribila emotiva, o data intrata in sala de examen, uitam si cum ma cheama..., si cum spuneam, dupa ce am intrat la liceu, abia ma acomodasem cu colegii cei noi, cu materia de liceu, ca am avut un soc teribil prin ceea ce s-a intamplat bunului meu frate. El lucra ca electrician AMC la rafinaria Brazi. In paralel invata la seral pentru a-si termina liceul si apoi urma sa dea examen la o facultate tehnica. Era foarte destept si sunt convinsa ca ar fi intrat din prima si cu o nota mare. In 12 ianuarie 1970, un coleg l-a rugat sa faca de serviciu in locul lui, destin, sau liber arbitru?, cum am mai spus intr-o alta gandire scrisa. La un moment dat a fost solicitat sa mearga sa verifice o instalatie si dupa ce s-a informat la inginerul de serviciu, daca a fost taiata conectarea si a primit avizul de lucru, s-a deplasat acolo de unde i s-a semnat plecarea lui din aceasta lume. In momentul conectarii bornelor lui de lucru, o tensiune de cateva mii de volti l-a transformat intr-o torta vie. Dus de urgenta la spital s-a intervenit asa cum se putea la acea vreme, intr-o societate mutilata de comunism. Eu venisem deja de la scoala si cel care a avut ingrata datorie de a ne anunta, era cineva care ma cunostea bine si deci mi-a spus mai intai mie. Toti am fost socati, am plans si am sperat pana in ultima clipa ca se va reface. Sarmanul s-a chinuit saisprezece zile, dupa care inima lui a cedat. A avut o inmormantare deosebita, in conditiile in care un astfel de accident este ceva rar, si zeci de oameni l-au urmat pe ultimul lui drum. Avea aproape 20 de ani. Desi nu am poze cu el pe pereti, nu vorbesc despre el tot timpul, el exista in inima mea si ma gandesc cu mult drag la el. Imi aduc aminte cum ma ajuta la problemele de matematica, cum mergea cu mine la scoala generala, unde faceam pregatire pentru examenul de admitere la liceu, cum ma astepta in curtea liceului, dupa fiecare proba. Era un baiat bland, cu o inima de aur. Consider ca asa a trebuit sa se intample, dar nu ma pot opri sa nu ma gandesc cum ar fi fost daca ar fi in viata. Sunt sigura ca ar fi avut o cariera frumoasa, de ce nu in strainatate, deoarece avea prieteni "fugiti" si cu care probabil ar fi putut sa intre in legatura. Si, cine stie, poate ca si viata mea ar fi fost alta...  Nu pot decat sa-i transmit, daca exista undeva in Univers, ca mi-e dor de el si ca nu l-am uitat...