Destin sau liberul arbitru

          Am auzit de multe ori despre persoane care au trait o viata fara griji, fara suparari, sau cel putin trecand peste anumite neplaceri cu mare usurinta. Tot de atatea ori am auzit ca daca gandesti pozitiv, daca iti spui in fiecare dimineata ca esti fericita, ca esti implinita, ca totul iti merge perfect, atunci asa si este, pentru ca in subconstient, totul se transmite si apoi se materializeaza conform cu ceea ce gandim. Oare asa sa fie? De ce atunci sunt atatia oameni nefericiti, bolnavi, saraci... doar pentru ca nu cunosc aceasta formula magica?!?!
           Si eu am trecut prin multe... de copil viata mea a fost pusa pe un fagas prin de gropi, suisuri si coborasuri, fara ca eu sa pot face ceva. Asa a vrut destinul... ca de liberul arbitru nu cred ca se poate vorbi la doi ani. Subconstientul meu a lucrat in favoarea mea, intr-o oarecare masura, incercand ca ma ridice de unde cazusem si nu mai puteam sa ma misc. Acum dupa ce am trecut deja prin jumatate dintr-o viata de om, asa cred, imi analizez putin drumul parcurs. Am fost ca un om, care iubind natura, se aventureaza pe carari de padure, fara s-o cunoasca, fara busola, si tine cararea pana cand, in fata, aceasta se bifurca. Stau si ma uit la cele doua noi carari si ma intreb pe care e mai bine s-o pornesc, care este mai neteda si ma poate duce la finis mai usor... si o iau in dreapta, d.e., si merg, merg, si cararea devine mai intortocheata, mai umbroasa, mai mlastinoasa, pana cand ma afund si simt ca nu voi mai putea sa continui drumul. Ma opresc, trag aer in piept si imi zic ca pot merge mai departe, chiar si in genunchi si coate... si in cele din urma ies, julita, plansa, obosita, la luminis. De ce nu am ales cealalta poteca, care m-ar fi adus in acelasi luminis fara atata efort? A fost asta liberul arbitru? Ce om isi alege drumul greu, daca stie ca exista si unul usor?
              De felul meu, nu judec pe nimeni, si accept pe oricine asa cum este, cu defecte si obiceiuri care, mai ales la o anumita varsta, nu mai pot fi indepartate. Totusi, ma intreb, daca sunt o persoana calma si toleranta, de ce nu sunt rasplatita macar cu o incercare de a schimba un obicei care vizibil ma face nefericita? Eu, daca constientizez ca ceea ce fac, sau spun, face nefericit pe cel de langa mine, ma abtin si imi spun in gand ceea ce ar fi trebuit sa-i spun persoanei respective si asa scap si eu de povara nemultumirii mele si il feresc si pe el de un comentariu pe care probabil a doua zi l-as regreta. De ce atunci, o persoana, care ma face nefericita, si acest lucru este vizibil, nu poate proceda intr-o maniera asemanatoare? Sa fie acesta destinul meu, sau liberul arbitru? Mi se poate replica, si am auzit astfel de remarci, ca trebuie sa ma indepartez de cei care ma fac nefericita, ca imi consuma energia pozitiva. Usor de spus, greu de facut. Daca ar trebui sa facem asa ceva, pentru multi asta ar insemna recluzie totala, pentru ca de multe ori nefericirea ti-o aduce cei mai apropiati, familie, prieteni si cum am mai putea trai, daca in jurul nostru ar ramane un gol imens...
               Eu cred ca exista un destin pentru fiecare, o harta a intregii noastre vieti si nu ne putem abate de la ea, cu tot liberul nostru arbitru, care dupa parerea mea, este o mare gaselnita, sa ne dea impresia ca ne putem ghida viata asa cum dorim. Nimic mai fals, nu eu mi-am dorit o boala cumplita, care mi-a schimbat tot restul vietii, nu eu mi-am ales o familie egoista pentru care aproape ca nu exist. Am gandit mereu pozitiv, chiar am aplicat formula cu uitatul in oglinda, dimineata, spunandu-mi cat de fericita sunt, cat de implinita, dar nu stiu din ce motive, oglinda mea nu e fermecata si nu poate ascunde realitatea.
                Si asa am ajuns de unde am plecat: destin, sau liberul arbitru? Cine poate stii? Eu nu, in nici un caz. Daca as avea intelepciunea de a sti, poate as sti si cum sa aleg cararea usoara catre luminis.