Cartea vietii mele, 9

     La Prima Tv, a fost o emisiune, "Vindecari miraculoase", unde cativa clarvazatori iti spuneau despre eventualele reincarnari, despre felul cum si de ce te-ai inbolnavit, cat si daca exista solutii de vindecare. Am avut si eu curiozitatea sa stiu de ce am parte de atata suferinta si daca exista vreo speranta de vindecare, sau ameliorare. Asa ca am scris postului tv despre situatia mea si am fost contactata ca sa stabilim cum si cand sa ne vedem. Chiar in ziua de Flori a fost acel apel. A doua zi am convenit ca echipa, din care facea parte clarvazatorul Ian, sa vina la noi sa filmeze episodul destinat mie.  Cand au sosit, au parcat chiar sub geamurile apartamentului. Drumul facut pana la usa noastra a fost, dupa spusele lui Ian, emotionant, deoarece pe acea strada erau o multime de spirite. Aici fac o paranteza. Chiar in capatul strazii, vis-a-vis este Biserica evreiasca, iar pe coltul din stanga, acum diverse institutii, a fost un timp o sectie a securitatii, unde, in subsol, erau adusi dizidenti si Dumnezeu stie daca mai ieseau de acolo... apoi devenise sediul ziarului Flamura Prahovei. Ian nu le-a spus imediat celor din echipa despre prezenta spiritelor, ca sa nu-i infricoseze. De cum au pasit pragul casei, toti s-au simtit ca acasa, dovada ca au stat mai mult decat si-au planificat initial. Dupa pregatirile pentru inregistrare, episodul a fost inregistrat foarte usor. Ian s-a simtit atat de bine in fotoliul meu, numindu-l "tronul lui Solomon", ca nu se mai dadea dus.
     Si acum am sa va spus ce am aflat in aceasta intalnire. Adevarat sau fals, numai Dumnezeu stie!
     Se pare ca am mai trait o viata, fiind unul din copiii ucisi din porunca lui Irod, deci la varsta de doi ani. Atunci cand fratele meu Ion a avut accidentul ingrozitor si apoi s-a stins, de fapt a fost alegerea lui, deoarece trebuia ca unul din noi doi sa plece din aceasta lume. El a ales sa fie cel ce pleaca si m-a lasat pe mine sa continui aceasta viata. Nu stiu daca sa ma bucur, sau sa plang pentru aceasta decizie. Acest lucru a fost confirmat mai apoi de mama, care ne-a spus ca inainte de accident, pentru o perioada de timp, ii aparea in holul de la baie, cand eu moarta, cand fratele meu. Nu a spus nimanui nimic, pentru ca nici ea nu intelesese nimic. Apoi intrebandu-l pe Ian daca ma voi vindeca, sau ameliora, el mi-a raspuns intr-un fel ciudat. Mi-a spus ca pot sa ma vindec daca "fac ceea ce trebuie". Nici pana azi nu-mi gasesc raspuns la aceasta enigma, dar probabil ca nu am facut ceea ce trebuie de vreme ce starea mea s-a agravat foarte mult.
     Tot de la aceasta emisiune am ajuns la concluzia ca sunt influentata de cifra 2. Iata o mica statistica: la doi ani am fost ucis, in prima viata, din porunca lui Irod; la doi ani m-am imbolnavit de polio; la douazecisidoi de ani am avut o operatie la piciorul stang, care mi-a facut mai mult rau decat bine; la 53 ani ( 5+3=8, 8= 2x2x2) mi-am cunoscut jumatatea; tot 8 este suma insumata a numarului casei unde locuim acum, si unde am tot ce mi-am dorit. Poate mai sunt evenimente care au influentat viata mea si de care acum nu-mi amintesc. In orice caz, 2 este cifra mea, uneori mai buna, alteori mai rea.
     Referitor la acel episod tv, mai am ceva de adaugat. Cand totul s-a terminat, in particular, l-am intrebat pe Ian daca exista vreun leac care sa-mi amelioreze sanatatea. Atunci el mi-a spus sa-i dau niste tamaie si sare, pe care le-a pus intr-o hartie pe care a scris ceva. Acest pliculet l-am tinut la geam, sa se incarce in fiecare zi cu caldura soarelui. Apoi, sa iau niste pamant de pe malul unei ape ( si aici am rugat-o pe Demelzica sa-mi aduca, de la ea, fara a-i spune pentru ce-mi trebuie), sa-l curat de orice buruieni si alte impuritati, pana ramane foarte curat. Acest pamant sa-l pus intr-un sac alb curat si sa merg cu el la o biserica, dis-de-dimineata, fara sa vorbesc cu nimeni, sa inconjor biserica de trei ori, dupa care sa revin acasa, tot nevorbind cu nimeni pe traseu. Cum acest lucru nu-l puteam face eu, am rugat-o pe mama sa-l faca si cu mare greutate s-a hotarat sa ma ajute. Odata ajunsa acasa, am pus pamantul intr-o cutie de lemn, fara nici un cui de imbinare, am ingropat in el pliculetul cu sare si tamaie, am presarat iarba si am pus cutia la geam. Cand iarba a crescut, in fiecare dimineata inainte de a ma da jos din pat, puneam picioarele pe iarba, pentru cateva minute. Nu aveam voie sa trec peste cutie. Cand era cazul, tundeam iarba cu foarfeca. Dupa ce stateam in iarba, luam cutia si o puneam din nou la geam, pana seara. Am facut acest ritual pana spre iarna, cand iarba s-a dus, dar s-a dus si speranta mea de mai bine. Poate din autosugestie, la inceput m-am simtit mai bine, dar pe urma, totul a revenit la starea dinainte.
     Totusi o farama de adevar exista, deoarece pentru un an am locuit la marginea unei paduri, intr-o casa de lemn prin fata careia trecea un parau. Padurea, susurul apei, aerul curat, ciripitul pasarilor m-a facut sa ma simt mult mai bine. Atunci ma gandeam ca traind intr-un asa paradis, as fi putut fi fericita complet daca as fi putut merge singura, fara sa depind de bratul altei persoane.
      Acel an a fost atat de frumos, dar asta nu era in planul vietii mele. Adica, sa fiu linistita, multumita, fericita. De felul meu sunt o tacuta, nu ca n-as vorbi de loc, cu nimeni. Pot vorbi ore intregi cu cineva, sa stau la taclale, dar asta ocazional. Prefer, mai degraba sa fiu cu mine insami, sa-mi vorbesc mie, sa-mi spun mie framantarile si de ce nu, sa-mi dau si cate un sfat. De aceea nu ma inspaimanta singuratatea, ci faptul ca, singura fiind, pusa intr-o situatie de pericol pentru mine, nu pot reactiona, pentru ca nu pot sa ma deplasez singura inafara casei, deci nu pot sa ma apar in nici un fel.
Dar asta a fost atunci, acum am mijloacele ajutatoare care mi-au adus independenta deplina, dar despre asta voi scrie mai tarziu.

Cartea vietii mele, 8

     Apoi, dupa euforia acelor clipe de extaz, au urmat anii bulversarii generale. Oficiul si-a schimbat de cateva ori conducerea, salariile ne-au fost negociate si periodic marite, din peste o suta de angajati am ramas vreo sapte. Din pacate, ultimul director in loc sa se preocupe sa ne updateze, sa gaseasca modalitati ca se functionam intr-un domeniu care nu va disparea niciodata, nu si-a vazut decat propriul interes, pe noi lasandu-ne sa ne descurcam cum putem. Din orgoliu, sa nu devina din director-patron, doar un sef de departament, a refuzat oferta Bancpostului de a ne prelua cu active si pasive.
     Acum, pasesc intr-o noua faza a existentei mele. Deoarece cei din Bancpost au refuzat sa ma angazeze, desi eram o exceptie in domeniul prelucrarii datelor, dar aveam un handicap... am hotarat sa ma pensionez. Chiar in acel an a intrat in vigoare o lege care permitea celor cu handicap permanent, dobandit inainte de a intra in serviciu, sa primeasca pensie pentru limita de varsta. Mi-am facut dosarul, am "alergat" pe la diferite comisii, ca asa e la noi... si in cele din urma am reusit. La patruzeci de ani eram pensionara, fara grija zilei de maine, asa cum erau multe din colegele mele. Pensie frumoasa, nici o grija... dar ar fi fost prea frumos doar asa. Nemaiavand motivatia iesirii din casa, am inceput sa ies tot mai rar. La asta se adauga instalarea menopauzei, care la mine nu s-a manifestat agresiv, ci ca un dusman perfid, lucrandu-ma din interior, fara a-mi da de stire ca lucrurile se schimba... si nu in bine... am inceput sa am dureri de genunchi, sa respir mai greu.
     Tot in acesti ani, tatal meu a inceput sa se simta rau. Exact nu stiu ce-l supara, ca nu-mi spunea mie. A facut analize, toate bune... a mers la diferiti medici, pentru ca in cele din urma sa fie trimis la urologie. De aici a mai fost un pas pana la a-l pierde. A fost operat la prostata, dar situatia lui nu s-a imbunatatit, din contra. Acasa statea mai mult in pat. O singura data a facut o plimbare mai lunga pe Republicii si cand s-a intors era alb si abia mai respira si ne-a spus ca era sa nu mai ajunga, asa de greu i s-a parut. Apoi, nu a mai iesit, nu s-a mai ridicat din pat... si in noaptea dintre 9 si 10 august 1997 s-a stins, cu mare greutate. Seara s-a dus la baie si cand a iesit pe hol s-a prabusit si nu am reusit, eu si mama sa-l ridicam, asa ca i-am pus o perna sub cap, o patura pe el sa nu-i fie rece si am telefonat fratelui meu, care a venit imediat cu nepotul meu. L-au ridicat, l-au asezat pe canapeaua din sufragerie... deja calatoria lui incepuse. In putinele momente de revenire ne-a spus sa plecam din camera, lucru pe care nu l-am inteles imediat. Dupa ce eu si Radu ne-am dus in camera mea si ne-am lungit pe pat, mama s-a dus in bucatarie... si in cateva minute, fratele meu ne-a chemat ca "tataia" s-a dus.
     Eu, timida si emotiva, care plange din orice, am fost de nerecunoscut. Chiar fratele meu s-a mirat cat de tare am fost. Am ajutat atat cat am putut sa-l pregatim pentru ultima lui calatorie.
     Nu stiu ce pacate ar fi putut sa aiba tatal meu, sau ce karma, dar a avut parte, chiar la biserica, de un moment foarte neplacut. Cineva a aprins o lumanare la capul sau, a lasat-o nesupravegheata si cum nimeni dintre noi nu se afla acolo, trebuind sa facem pregatirile de inmormantare, a luat foc si doar printr-un miracol nu a ars tot, doar putin din imbracamintea sicriului si din parul lui. Dar totul s-a rezolvat repede si a avut parte de o inmormantare decenta.
     Dar sa lasam trecutului toate momentele triste si sa pastram in prezent si viitor momentele fericite. Am spus momente fericite? Trebuie sa ma gandesc cam mult sa le descopar, ele fiind umbrite de multe necazuri. Da, au fost bucurii... aniversarile in familie, mici calatorii prin tara si mai ales bucuria cititului. Intr-un an, cand mi-am luat concediu, am hotarat sa nu plec nicaieri si sa stau acasa sa citesc. Intr-o luna am citit toate romanele din Comedia umana a lui Balzac... Doamne, ce concediu de vis am avut!.... As fi vrut sa mai inca o luna sa mai pot continua sa nu fac nimic, doar sa citesc. Mi-a placut din totdeauna sa citesc si chiar si la serviciu, cand aveam momente moarte, citeam. De fapt eram mai multi pasionati de citit si cartile treceau de la unul la altul intr-un adevarat tur de forta. Totul era si mai captivant avand in vedere ca in anii '80 cartile erau greu de procurat, asa ca cine avea una buna, o dadea celorlalti s-o citeasca.
     Am ajuns la patruzeci si cinci de ani... ma simt tot mai singura, cu toate ca legatura cu mama este tot mai stransa, din nefericire pentru amandoua... am sa ma explic mai tarziu. Colegele de serviciu, desi treceau uneori pe langa apartamentul meu, nu ma vizitau. Simteam lipsa unor mici suete la o cafea. Doar prietena mea Gilda, venea duminica sa jucam yams. Dupa o scurta perioada cand nu ne-am mai vazut, am reluat legatura cu o alta colega-prietena, care a inceput sa ma viziteze in fiecare joi dimineata. Am avut o perioada rece si asta tot din cauza mamei, care toata viata i-a placut sa creada ca detine adevarul absolut. Intr-o zi, avand drum, cu o alta prietena, cu masina, am trecut pe la Demelzica, prietena suparata pe mine, si facand primul pas, relatia noastra a fost reluata. Am fost foarte apropiate in timpul serviciului si acum, cand locuiesc departe de Ploiesti si cand ea nu mai ma viziteaza ii simt lipsa. Stiu cat este de ocupata cu serviciul, stiu ca sotul ei nu "simte" nevoia de a o scoate din casa, ca sa ne faca cate o vizita. Noi am fost la ei de cateva ori, dar neintorcandu-ne vizitele am considerat ca nici noi nu mai trebuie sa-i vizitam. Intr-o jumatate de ora ar fi la noi.... dar e greu... in schimb prietena Gilda, daca o chem la mine, vine de la distanta de jumatate de zi... deh, asta e viata! Eh, dar gata cu lamentarile.