Sunt depresiva!

Sunt o persoana toleranta,blanda,buna,pana la prostie...asa cum am fost catalogata,niste anii in urma,ca,"proasta de buna".Nu,nu sunt ingamfata,sau aroganta spunand toate acestea.Chiar mi s-a spus de foarte multe ori ca sunt o persoana buna.Dar,vedeti,bunatatea asta,rasplatita cu indiferenta,rautate,duce de cele mai multe ori la depresie.Sunt constienta ca sufar de depresie,o forma blanda,tinuta sub control de propria mea vointa,care sper sa nu evolueze mai mult decat acum. Si pentru ca sunt realista,imi pun singura intrebari despre cauzele care ma indreapta uneori catre crize mai acute de depresie.Si una din cauze mi-am explicat-o in felul urmator:Dumnezeu da fiecaruia cate un dar...mie mi-a facut trei,grele de abia pot sa le duc...in primul rand mi-a dat poliomielita,pentru ca nu m-am imbolnavit direct,prin apa,vant,sau cum s-o mai fi contactand,nu,mi-a trimis o asistenta,care avea un plan de realizat si eu eram ultima pe lista.Fiind un pic prietena cu mama,a convins-o in cele din urma,desi la inceput,mama nu a fost de acord,ca e bine pentru sanatatea mea sa fiu vaccinata...si am fost...vaccinata cu o boala cu care ma aflu in conflict si in ziua de azi...Am dus o viata normala,in sensul educatiei in scoli normale,nu speciale,am lucrat intr-o meserie care mi-a placut...dar nu am avut parte de dragostea tineretii,de fiorul primei nopti de dragoste dupa o nunta ca de vis,de ganduritul copiilor...nu,am fost singura,nedorita de nimeni,desi nu arat chiar de lepadat.La a doua tinerete,am primit celelalte doua daruri,care au venit unul in completarea celuilalt.Am cunoscut pe internet un barbat dintr-o alta tara,care mi-a devenit sufletul pereche de la primul mesaj.A fost mulat pe toate asteptarile mele si poate chiar mai mult.Ne-am intalnit,ne-am simtit ca si cum ne cunosteam de o viata...si acum intervine cel de-al doilea dar...schimbarea atitudinii mamei mele,dintr-o mama normala,cu care ma intelegeam perfect,intr-o mama straina,care l-a urat pe acest om din prima clipa,si care si acum,dupa cinci ani,continua sa-mi faca viata amara,din cauza lui,in fiecare zi.Subconstientul ei isi da seama ca a pierdut controlul asupra mea.Si cum o paste o scleroza senila,mostenire de familie,ca si mitomania,inventeaza tot felul de situatii in care acest barbat devine vagabond,hot,bataus,ca sa nu mai spun de alcoolism(pentru ca aici este un dram de adevar,el fiind obisnuit sa bea putin peste normal,dar niciodata ajungand in starea de a nu stii unde se afla,sau sa fie adunat de pe jos,(Doamne fereste-me!).Iar cel de-al treilea dar,poate veti fi putin uimiti,este chiar acest barbat.De o parte a depresiei mele il acuz pe el,pentru ca,involuntar,imi alimenteaza aceasta stare.Stiu ca ma iubeste foarte mult,are grija ca sa nu ma simt dependenta de nimeni(ceea ce parinti mei nu au facut-o,cred,din nestiinta),imi satisface unele capricii,dar...si aici pot spune un mare DAR...este un tip ciudat.Eu nu am parte de nici o imbratisare,nu pot sa-l ating(exceptand perioadele cand trebuie sa ma ajute sa merg pe strada,oferindu-mi bratul),rareori ne dam cate un sarut formal...si eu care credeam ca o relatie bazata pe dragoste este plina de romantism,de cate o mangaiere,un sarut,o declaratie...nu,el este preocupat sa ingrijeasca gradina,pasarile,animalele,sa intretina casa functionala...dar eu vreau sa-si faca timp si pentru mine,sa-mi acorde si mie macar a zecea parte din atentia care cred eu ca e normal sa mi-o acorde...Nu,nu va grabiti sa spuneti ca are pe altcineva,nu,sunt sigura ca imi este fidel,dar este un tip ciudat.Si atunci nu am dreptul sa ma intreb "DE CE EU?",de ce,daca tot mi-a fost harazit si mie un partener,atat de tarziu,nu a fost cineva care sa ma faca deplin fericita?...Poate cer prea mult,poate asta e tot ce merit,pentru ca sunt atat de toleranta si il accept chiar cu aceste defecte si ma culc aproape in fiecare seara cu lacrimi in ochi...pentru ca nu pot nici macar sa am cate o mica disputa cu el,pentru atunci,mama ar triumfa,si nu vreau sa-i dau nici un fel de satisfactie.O mare parte din vina este a ei,pentru ca nu am spatiu de intimitate,ea locuind cu noi.Eu nu ma stiu ca mincinoasa,chiar urasc minciunile,dar de cand sunt in aceasta relatie,spun,aproape in fiecare zi,minciuni...nu grave,ci nevinovate,care intretin linistea in casa.Evit sa spun unuia,ce spune celalalt despre el si asa evit conflictele,care de altfel au mai existat. Datorita acestor trei minunate daruri sunt depresiva si datorita blogului ma pot descarca,si asta este o terapie,ca nu ma duc pe canapeaua unui psiholog,care m-ar asculta si mi-ar goli buzunarele.Aici o fac gratis;stiu ca daca cineva citeste,chiar daca nu comenteaza pe blog,este ca si cum ar fi ascultat din gura mea aceasta destainuire. Oricum,acum ma simt mai usurata,si imi voi face singura curaj sa ma inveselesc singura,mai ales ca mi s-au copt piersicile in gradina(ramurile stau sa pice,de incarcate ce sunt)...asa ca voi ruga pe ciudatul meu barbat sa-mi culeaga cateva sa le savurez,in timp ce voi mai citi din "Biblia hazlie",o carte cat se poate de interesanta.