Felicitari

In Marea Britanie exista,inca,bunul obicei ca de fiecare ocazie-sarbatori generale (Craciun,Paste),sau personale (zi de nastere,alte aniversari) cei apropiati sa trimita felicitari.Ele contin texte adecvate,personalizate si pot fi trimise chiar si fara un comentariu,totul putand fi exprimat de textul imprimat.
Partea frumoasa este ca cel care primeste aceste felicitari este obligat,moral,sa trimita la randul lui cate o felicitare celor care l-au felicitat,cu un mesaj de multumire.
Astfel,cei in cauza se simt bine ca nu sunt uitati,iar industria producatoare de felicitari poate sta linistita,ca banii curg.In fiecare zi sunt cumparate sute,poate mii de felicitari,care,dupa ce stau asezate frumos,ca niste soldatei,pe o mobila la vedere,sunt aruncate la cos.

Peste cateva zile va fi ziua mea de nastere si,deja,cumnatele mele mi-au trimis cate o felicitare.Eu,romanca moderna,nu le voi multumii trimitandu-le la randul meu cate o felicitare,ci voi apela la telefonul mobil si la facebook.Nu voi trimite felicitari clasice deoarece nici nu mai stiu unde as putea gasi si nici nu cred ca sunt si din genul de felicitari de multumire.
Cred ca obiceiul englezilor este tare dragut si e pacat ca noi l-am pierdut.Cand eram copil,trimiteam felicitari rudelor si prietenilor,de diverse ocazii...eu insa nu prea primeam...acum nu mai trimit nici eu si ma simt rupta de toata familia,chiar daca,rareori,mai comunicam.Ne-am instrainat,fiecare pe drumul lui si e mai comod pentru fiecare sa se faca ca nu-si mai aduce aminte de celalalt.Traim in anii robotizari si am devenit noi insine niste roboti,care mai vibram,din cand in cand,in momentele triste ale vietii.

Primiti cu "cateii"?

Duminica dimineata.Cam pe la 7.Dormeam linistiti,chiar cu planuri de cu seara de a lenevi pana pe la 10,cand Gudurel a inceput la latre cu o asa frenezie ca ne-a facut sa credem ca ceva nu e in regula.Cu ochii carpiti de somn,se da domnu' jos din pat,isi ia catrafusele si se grabeste sa vada ce se intampla afara,de nu-i tacea gura lui Gudurel.Eu,chiar daca abia deschideam ochii,nu am rezistat curiozitatii si m-am postat la fereastra sa vad ce e,unde arde...si ce sa vezi...pe malul de zapada din imediata apropiere a portii (lasata neincuiata de cu seara) era o sacosa cu doi catelusi negri.Gudurel le dadea ocol si latra cat il tineau plamanii.Domnu' i-a luat,cu sacosa cu tot si i-a scos in afara curtii,langa un boschet de merisor.Odata intors in curte,mai descopera doi in garaj.Afara si cu ei.Gudurel,in sfarsit se linisteste,ramanand singurul stapan al curtii.
Ne gandim noi ce ne gandim,cum,cine si de ce a facut asta si gasim ceva raspunsuri.Dupa sacosa,e cineva de la pompieri (statia e la cateva case de noi),cel care i-a adus ne cunoaste si a gandit ca deh...englezul are destui bani sa creasca n caini.Supozitiile noastre s-au cam adeverit,pentru ca la nici o jumatate de ora,vecina noastra i-a luat de langa boschetul de merisor si i-a dus la statia de pompieri,de unde de altfel fusesera adusi.
Nu suntem oameni fara suflet,dar cei care au catele ar trebui sa aiba grija ca ele sa nu faca pui,daca nu sunt in stare sa-i tina.Noi am avut o catelusa,Pretty,care a fost operata sa nu faca pui,si pe care o ingrijeam cu toata dragostea si care din pacate ne-a parasit,intr-un accident de masina.Acum il avem pe Gudurel,care are o prietena de cand a intrat in familia noastra,pe Cleo,o pisica,de aceeasi varsta cu el.Cei doi ne sunt cu supra de masura de suficienti si speram sa ne bucuram de ei multi ani.

Mentalitate veche,sau egoism?

Am fost plecata de doua ori in Marea Britanie.De fiecare data am fost sa facem o vizita de bun-venit si apoi una de despartire,la un camin de batrani,unde locuieste mama soacra.De fiecare data am fost uimita,cat de cocheta si ingrijita este aceasta batrana de 90 de ani.Am fost in camera ei si,desi cam incarcata,arata functionala...televizor,un casetofon,unde poate asculta e-book-uri,telefon cu tastatura speciala pentru cei cu vederea slabita.Nu mai spun ca tot personalul este foarte amabil (fara a li se baga mereu ceva in buzunar) si gata sa le acorde ajutor atunci cand este necesar.A fost alegerea ei sa mearga la acel camin,unde a fost si sotul ei,bolnav de Alzheimer.A considerat ca este mai bine pentru ea sa stie ca are asistenta profesionala 24 din 24 si ca cei patru copii,cu exceptia sotului meu,care locuieste de patru ani in Romania,o viziteaza cu randul,in fiecare zi si ii aduc tot ceea ce doreste si ce are nevoie.In Marea Britanie,ca in majoritatea tarilor din vest,batranii considera ca este bine sa-i lase pe copiii lor sa-si duca viata asa cum doresc ei,fara a-i constrange sa fie prezenti in viata lor,facandu-i sa renunte la tot,doar pentru ca si ei,parinti,i-au ingrijit cand erau mici.Nu mi s-a parut nici o clipa ca batrana ar avea ura pe copiii care au fost de acord sa o lase sa se stabileasca la camin.
Acum ma intorc acasa,in Romania.Mama mea,o femeie in varsta locuieste cu mine.Faptul acesta nu ma deranjeaza atata timp cat se stapaneste si nu arunca vorbe care ranesc mai rau decat o arma.Din prima clipa cand a aflat ca mama soacra este la camin,si-a infipt in memorie o fraza "Nenorocitii de copii au azvarlit-o in azil!",si asta spune tuturor celor care ne calca pragul.Nu-i de ajuns asta,dar starea ei mentala este deteriorata si inventeaza tot felul de lucruri si eu trebuie sa par netulburata,astfel ca sotul meu sa nu stie ce gandeste ea de fapt,mai ales ca nu intelege romana,decat putin.Are o frica de a sta singura,isi imagineaza ca oricine poate sa-i faca rau,inclusiv sotul meu,ca doar "si-a aruncat mama in azil"...daca plec si numai pentru cateva ore la cumparaturi,este o mare tragedie...in concluzie,stau majoritatea timpului acasa cu ea,ies numai pentru a rezolva strict anumite situatii.Cand am plecat totusi,am fost condusa de blesteme si injurii...si totusi nu am aruncat-o in azil,expresia ei.
Sotul meu imi spunea acum cateva zile,ca nu intelege cum familia mea,in speta un frate si doi nepoti,a putut s-o lase in grija mea,o persoana cu o accentuata dizabilitate fizica.Eu nu ma pot descurca singura pentru mine,dar o am si pe mama in grija.Raspunsul a fost prompt.Mama mi-a facut acte pe apartament mie,asa ca eu sa am grija de ea!Ei pot pleca oricand in vacante,pot petrece in liniste cu prieteni,pot avea clipe de intimitate cu partenerii lor...eu nu am acest drept!Nici o clipa fratele meu nu s-a gandit ca eu am avut drept egal cu mama la acel apartament,deoarece nu am locuit niciodata in alta parte si contributie mea baneasca a fost substantiala.De la mine a primit si dreptul lui pe care i l-a stabilit legea (dupa mine o lege nedreapta)...drept recunostinta nici nu vorbeste cu mine,de parca i-as fi dusman.Ar trebui sa fie fericit ca nu apelez la el sa ma ajute...pentru asta am cautat ca gasesc un om,OM,care sa nu ma considere o povara...si l-am gasit.Familia mea,in loc sa fie fericita pentru mine,ma invidiaza.
La o discutie cu mama,se temea pentru viata sotului meu,ca in mntea ei,este un alcoolic,si ce ma fac eu daca raman singura,ca si ea este batrana.I-am replicat cam dur,ca,oricum,sotul meu este din familie de nonagenari,iar daca voi ramane singura,voi vinde tot si ma voi duce la un camin,ca nu ma voi duce la nimeni pe cap.S-a simtit atinsa,dar nu am lungit discutia.Asta este adevarul,asta am avut in cap si inainte de a-mi intalni sotul.Consider ca fiecare are dreptul de a-si trai viata asa cum crede,fara a fi constrans de nimic,decat de bunul-simt.
Tot timpul ni se spune ca asa cum parintii au avut grija de noi si noi trebuie sa avem grija de ei.Poate ca gresesc eu,dar nu cred ca se poate face o comparatie.Copiii vin pe lume din dragostea trupeasca a doi parteneri.Copilul nu vine de undeva din aer si se agata pur si simplu de "poala" mamei si ea se vede obligata,fortata sa aiba grija de el.Ce vina are acel copil ca s-a nascut?De ce trebuie sa i se reproseze toata viata grija de care a avut parte atunci cand era mic?Cred ca este cea mai mare dovada de egoism sa faci viata un calvar tocmai acelui copil care te are in grija si care nu stie cum e sa ai o iesire romantica la un restaurant,o vacanta in doi...
Am vazut acum cativa ani o stire la tv despre o femeie care inebunise dupa ce ii murise mama si asta pentru ca ea nu avusese nici o relatie cu un barbat,dedicandu-si tot timpul mamei...probabil ca si mama ei se comportase ca mama mea.Eu,avand acea imagine a femeii nebune,mai exact pierdute,am avut totusi curajul de nu ma desparti de omul care ma iubeste,desi ea a facut tot posibilul sa ne desparta.Chiar l-am respins,dar el a insistat si atunci am prins curaj si mi-am infruntat mama,care din acel moment a devenit prin comportamentul ei dusmanul nostru.Orice suferinta i se iveste este din cauza ca s-a mutat cu noi,orice gest al nostru este interpretat in mod negativ.Sunt atat de demoralizata ca uneori imi zic ca nu mai pot,imi doresc atat de mult libertate,incat simt o revolta impotriva vietii triste pe care am avut-o si continui sa o am.
Scriu,scriu,desi nimeni nu citeste,nimeni nu ma poate ajuta...dar asta ma face sa ma descarc putin,sa mai scap din depresia care ma copleseste uneori si in loc sa platesc un psiholog sa ma asculte si sa-mi ia banii,mai bine scriu aici si incerc sa ma simt mai usurata...
Imi pare sincer rau ca mama,in loc sa-mi fie prietena,ma face ca de fiecare data cand isi arunca asupra mea veninul,sa ma indepartez de ea un pas...si pas cu pas,acum intre noi este o mare prapastie...pacat!